A plecat din țară pe cînd avea puțin peste 20 de ani. Alexandru Spahiu a fost trader la Bursa din Paris, apoi director de bancă tot la Paris. Directorul ediției românești a revistei Le Monde Diplomatique, de unde a păstrat obiceiul notelor de subsol. Fondatorul unui festival de film românesc, cu viață scurtă, la Paris. Îl revoltă des cîte o chestie din țară, unde din 1990 încoace vine cel puțin o dată pe an. Direct în exprimare și om de nădejde.
Cristian Teodorescu: Cum arată România, azi, văzută de la Paris ?
Alexandru Spahiu: Iremediabil ruptă în două. Imobilă. Întoarsă spre trecut. Condusă de niște rebuturi. Total nepregătită pentru schimbările radicale pe care le aduc noile tehnologii. Douăzeci de ani de „anticomunism” primar, încă vreo opt de „anticorupție”, și? Tot la coada Europei. Nu văd o discuție serioasă pe teme esențiale pentru viitorii ani – învățămînt, formare profesională, sănătate, vîrsta a treia. Sînt probleme cu care toată lumea se va confrunta. Văd că 46,16% din angajații din România au salarii brute sub 350 de euro lunar, iar 36,59% – salariu minim (date INS pentru anul 2017), dar, în același timp, (tot) România are cea mai mare rată de creștere din lume a cheltuielilor militare.
C.T.: Ce-ți place și ce nu la țărișoară în ultimii ani?
A.S.: Îmi place „La Plăcinte”, un restaurant moldovenesc de pe Magheru, îmi plac Radu Jude și filmele lui angajate, teii din Militari, ciorba de burtă și murăturile. Nu-mi place ipocrizia ambientă care a depășit cu mult cota de alertă. Nu-mi plac truismele BCBG (bon chic bon genre) ale USR-ului, ale organizației de pionieri numită DEMOS sau ale P100Ro. Nu-mi plac coregrafiile din Piață sau din Parlament – semn de neputință și moștenire ceaușistă. Îmi plac amicii mei stîngiști „neafiliați”, cîțiva artiști/e – pictori/ițe, regizori, actori/ițe, muzicieni. Nu-mi plac sfertodocții autoproclamați jurnaliști, analiști, specialiști și, mai nou, „influencer-i”. Nu-mi place disprețul pentru pentru săraci, pentru cei „fără dinți”.
C.T.: De ce nu te mai interesează economia și finanța românească, după ce mulți ani ai fost unul dintre cei mai avizați și cinstiți comentatori ai celor două fenomene?
A.S.: Nu am mai urmărit în ultimii trei ani. S-a schimbat ceva? Aceeași figură incompetentă în fruntea Băncii Naționale, aceleași discursuri „limbă de lemn”. Presa economică e plină de analiști de ocazie înțepeniți în ideile lor ultraliberale din secolul trecut.
S-a schimbat ceva în economie? Produce vreo firmă românească „valoare ajutată” pe scară largă? Tot Dacia – 99,xx% societate franceză – produce 3% (trei la sută) din PIB și 7% (șapte la sută) din exporturile României. Salarii mici, impozite mici… voilà. Singurele atuuri ale României în 2018.
C.T.: Ce mai face Parisul sindical?
A.S.: Greve! Și politică – ceea ce nu ar trebui să facă. Tocmai s-a terminat greva din sectorul feroviar. Trei luni de grevă perlată în care publicul a fost luat ostatic. Rezultatul curselor? 700 de milioane de euro pierdere pentru SNCF – societate de stat – a cărei datorie se ridică deja la 54 de miliarde de euro. Sindicatele „reformatoare” CFDT și UNSA au obținut ca amendamentele lor să treacă, cele radicale CGT și SUD mai nimic.
C.T.: Cum e Parisul de azi față de cel în care ne-am plimbat împreună acum opt ani?
A.S.: La fel de frumos. Mai aglomerat – turiști, mașini, lacăte –, mai plin de tot felul de cîrciumi trendy, vegane, bio-bla-bla-uri care se umplu trei luni, apoi se golesc și dau faliment.
C.T.: Cum ai ajuns în Franța?
A.S.: Cu avionul! :))) Cum putea să ajungă un tînăr frumos, inteligent și mai ales modest :))), vorbitor de limba franceză (am făcut grădinița și liceul francez)? M-am căsătorit cu o franțuzoaică mai frumoasă și mai inteligentă ca mine pe care am cunoscut-o în România. Am depus actele de căsătorie, am așteptat vreo opt luni, dintre care patru în armată, la „tîrnăcopul și lopata”. În armată fiind, m-am căsătorit, apoi am obținut pașaportul – de cetățean român cu domiciliul în străinătate –, am fost eliberat din armată… adio și la aeroport.
C.T.: Dar broker de succes și director de bancă?
A.S.: Mai întîi o nuanță. Nu broker, ci trader. De succes, nu știu. Și nu director de bancă, ci director într-o bancă și societate de brokeraj online. A doua din Franța. În care eram unul din cei cinci acționari. Fiecare dintre noi – cei cinci acționari – era director în funcție de competențe. Eu pe informatică și pe infrastructură – inima afacerii. Cum am ajuns aici? Pas cu pas. Am început de la cel mai de jos nivel în bursă. Cînd bursa a basculat „pe electronică” am luat vagonul bun. Împreună cu cîțiva prieteni și colegi am cumpărat activitatea de brokeraj de la banca pentru care lucram. În paralel am dezvoltat partea online pentru public. Pe care, după trei luni de la demaraj, am vîndut-o celei de a treia bănci din Germania și, în același timp, cel mai mare broker online din Europa. Cu o plusvaloare de 8.000%.
C.T.: Te simți francez?
A.S.: Da! Francez m-am simțit din momentul în care am pus piciorul pe pasarela de la Orly. Știam limba, știam argoul – l-am învățat la liceu –, știam istoria, mai bine decît pe cea a României, nu „rulam” r-urile ca Elvire Popesco – cu alte cuvinte, nu aveam accent românesc… În acte sînt însă român. Și nu mi-am ascuns niciodată originea. Gîndesc în franceză, vorbesc în franceză… Cu excepția a trei-patru prieteni români care trăiesc aici din anii ’70-’80, nu am avut și nu am contacte cu comunitatea românească. Moins je les vois, mieux je me porte.
C.T.: Ce zici de ambasadorul României în Franța, la bucată și în comparație?
A.S.: Luca Niculescu? Cu siguranță, cel mai eficace ambasador de după ’89. Diplomat a fost și înainte de a intra în diplomație. Un fin cunoscător al societății și culturii franceze, un om cu relații vechi în toate sferele societății franceze. Am avut ocazia să discut cu el, în timpul unui prînz. Neschimbat. Același om calm, modest, căruia titlul de ambasador nu i s-a urcat la cap. Probabil cea mai bună numire făcută de Iohannis. În comparație, Sabin Pop era școala veche, Teodor Baconschi a mișcat un pic, a modernizat cît a putut relația cu diaspora și, împreună cu Magda Cârneci, ICR-ul. De Bogdan Mazuru nu cred că-și amintește cineva. A fost perioada cînd eu și alți cîțiva am fost rași de pe toate listele ambasadei, așa că nu am avut ocazia să-l cunosc.
C.T.: Ce te mai leagă de România?
A.S.: Fratele meu Gabriel, actorul, Bejan, un prieten de prin ’76, și cîțiva prieteni și prietene pe care i-am cunoscut prin anii 2000 și după aceea. Cîteva gusturi și arome din copilărie. Și atît.
C.T.: Cînd vii în București, sîntem vecini de cartier în Militari. Ce-ți mai spune fosta comună de la marginea Capitalei?
A.S.: Nimic nou. A rămas același cartier popular, cu străzile umbrite de tei, cu cîrciumioare de cartier în care se mai poate discuta cu oamenii de rînd despre viața de toate zilele – nu aforisme de doi bani culese din bulele Facebook –, cu frizerii și magazine ieftine. În schimb, s-a umplut de bănci și de mașini.
C.T.: Azi, dacă ai avea din nou în jur de 20 de ani și ai fi în România, ca atunci cînd ai plecat în Franța, ce-ai face?
A.S.: Exilul însemnă să sacrifici trecutul pentru viitor. Aș face exact același lucru. O valijoară și un bilet „aller” pentru Paris.
