Aveam vreo nouă ani, capul plin de basme şi de cărţi pentru copii, dar cînd am citit Alice… – cuvînt pe care îl pronunţam „alice” – nu m-a prins. Nu semăna cu nici una dintre cărţile pe care le ştiam. Alice mi se părea simpatică, dar aventurile ei nu prea. Iepurele, pălărierul, misterioasa pisică şi oul vorbitor mi se păreau… n-aveam cuvîntul. Am citit cartea pînă la sfîrşit, dar nu mi s-a părut cine ştie ce. Aşa că n-am luat-o la citit şi a doua oară, cum făceam cu toate cele care îmi plăceau.
Cînd eram la liceu, într-o recreaţie după ora de engleză, o colegă, interesantă, aduce vorba despre Alis şi despre autorul ei, care era matematician. Că aşa, că pe dincolo… şi se uita spre mine, că eu eram mai cu literatura. Nu-mi venea să-i tai fetei macaroana cu amintiri imprecise despre o carte care mai degrabă nu-mi plăcuse. Mă uit la ea, interesantă, cum ziceam, şi recunosc că nu mă omorîsem după cartea matematicianului. Dar asta ca şi cum eu aş fi fost de vină.
Mă duc acasă, o găsesc pe Alice şi o iau la recitit. Mi se părea ciudată, ăsta era cuvîntul, dar fermecătoare şi de un umor cu skepsis. Şi aflu că pe autor nu-l chema Carroll, ci avea un nume imposibil (Charles Lutwidge Dogson), că era şi preot şi mai făcea şi fotografii.
Iepurele, schimbările de dimensiuni ale fetei, în încăperile din ţara minunilor şi întîlnirile ei cu toţi ciudaţii de acolo, curgeau acum la lectură, fără nici un obstacol de tip da de ce se întîmplă asta şi ce e cu Pălărierul sau cu pisica de nu ştiu unde?
Am citit din nou Alice în Ţara Minunilor cînd am inclus-o în colecţia Cotidianul, cu speranţa că adulţii care o ştiau o vor cumpăra pentru copiii lor, ca să aibă şi ei ce reciti cu ocazia asta. Şi de-abia la a treia lectură am ajuns la concluzia că, de fapt, cartea asta pentru copii se adresează cititorilor care au fost copii şi unui anumit copil. Fetei minore de care Lewis Carroll s-a îndrăgostit, căreia i-a făcut nenumărate fotografii şi de dragul căreia a scris Alice…, ca şi cum fata din carte ar fi fost protagonista iubirii sale interzise.
În termenii de azi, Lewis Carroll ar trece drept un pedofil timid care încearcă pe toate căile posibile să seducă o minoră. Îi face fotografii, îi spune poveşti, pentru a o apropia de el, şi în cele din urmă o transformă în personaj, cu speranţa că o va face să se maturizeze mai rapid punînd-o în faţa unor experienţe pe care un copil obişnuit nu le poate înţelege, dar încercînd, în acelaşi timp, ca fetiţa de care e îndrăgostit să nu devină o femeie, ci să rămînă fata de care s-a îndrăgostit. În asta şi constă nebunia cărţii şi strania ei poezie. Alice nu e un personaj de basm, ci o fetiţă care e introdusă într-un basm, astfel încît după toate experienţele prin care trece, să crească – să fie mare, aşa cum şi e cînd ajunge în Ţara Minunilor– dar să-şi păstreze şi aerul copilăros din fotografiile, uneori echivoce, ca să nu zic mai mult, pe care le face Carroll.