Zis și “Tășuleasa Social”, om la locul lui, acolo unde, vorba aia, a avut grijă, a sfințit pădurea, drumurile, tradițiile. Unul dintre puținii civici autentici, departe de politică și de București. De data asta a descoperit și reconstruit un drum, drumul Mariei Tereza din Călimani. De vreți să știți cum a făcut, vedeți Redescoperirea și Competiția, filme regizate de Andrei Dăscălescu.
Reporter: Care-s instinctele unui voluntar?
Alin Uhlmann-Ușeriu: Un voluntar de la Tășuleasa capătă, la un moment dat, instinctul de a trăi în haită. Dezvoltarea lui individuală, din asociație, o face pentru a contribui la lucrurile mari. Lucrurile mari nu se fac de unul singur.
Rep.: Ce sens are, pentru tine, un copac?
A.U.-U.: Pînă acum 11 ani, un copac nu avea mare sens pentru mine. Era numai cu sau fără pădure. Atunci ne-am apucat de plantat copac lîngă copac și nu e un lucru tare ușor să faci o pădure… La o universitate din Germania s-a calculat că un copac matur dintr-un oraș, în general, produce pe an cam 800 de euro dacă e lăsat în viață. Unul din pădure produce cam de trei ori mai mult. Tăiat pentru scînduri, costă vreo 50 de euro, o singură dată. Din punct de vedere comunitar, sensul unui copac este de patrimoniu. Pentru mine personal, este că am început să văd copacii de pădure.
Rep.: Dar o idee?
A.U.-U.: O idee are sens dacă o poți împărți cu cei din jurul tău și îi poți mobiliza, pentru ca mai apoi să o faci să devină un proiect.
Rep.: Ce-i cu drumul ăsta? Unde duce? Ce vrea el de la viața noastră?
A.U.-U.: De cînd mă știu, am auzit că în Munții Călimani este un “drum a lu’ Maria Tereza”. Nu era folosit, era închis în multe locuri și era făcut pe vremea cînd Maria Tereza, la capătul Imperiului Habsburgic a făcut Regimentul al ll-lea de Graniță, iar “Cătanele Negre” din regiment s-au bătut și cu Napoleon. Am avut ideea să-l căutăm, să-l deschidem, să-l reamenajăm și să facem pe el un traseu de maraton și drumeție. La prima ediție a acestuia au venit 500 de oameni. Traseul este deschis pe tot timpul anului. Mai demult, acesta era drumul de la capătul civilizației vestice și de la capătul civilizației estice. Mult timp, a avut ca scop aprovizionarea trupelor de graniță cu arme, muniție și hrană. Acum leagă Ardealul de Moldova. Pentru amenajarea drumului l-am marcat din 100 în 100 metri, cu cîte un stîlp din lemn pe care s-a montat signalistica, pe o lungime de 42 de kilometri. În total, vreo 480 de stîlpi. Cred că sîntem singura entitate din țară care a cărat lemnul înapoi în munți. Cîteodată voluntarii au mers cu un stîlp în spate și cîte zece kilometri. Cum, de mai multe ori, era să mîncăm bătaie pentru că i-am supărat pe cei care duc lemnul la vale, căutăm cu orice chip să aducem oamenii în munți să vadă care sînt stăpînii de-acum ai munților. Un cioban pe care l-am întîlnit anul trecut – care în loc de doi cîini, cît ar fi fost legal, avea vreo 17 și cu care ne-am certat, că de ce îi lasă să ne mănînce – ne-a spus: “Auzi, domnu’, să știi că aici îi munte, nu-i proprietate!”. Asta vrea Drumul Mariei Tereza de la noi. Să mergem, să ne mișcăm în munți, să vedem cu ochii noștri ce se-ntîmplă și, prin atitudinea noastră critică, să le facem viața mai complicată celor care în acest moment stăpînesc și devalizează munții noștri.