Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

ALINA PURCARU: „Inocența poate că nu se ia, dar ne putem aminti cum era cînd eram așa“

Zoom ALINA PURCARU: „Inocența poate că nu se ia, dar ne putem aminti cum era cînd eram așa“

Scrie critică literară, eseu, versuri și cărți pentru copii. Alina Purcaru spune adevărul cu grație și nu-și pierde zîmbetul în momente dificile, la fel cum nu face caz de curajul ei, deși simte că timpul a intrat la apă.

Cristian Teodorescu: În timpul verii, cînd făceai interviuri la Muzeul Literaturii – în curte, e drept! –, mi s-a părut că o cauți. Ai luat sau ai scăpat, că umblai și cu metroul?

Alina Purcaru: Am scăpat și sper să tot scap. Nu am fost niciodată printre cei care să ia peste picior perspectiva îmbolnăvirii, n-am găsit nimic nici amuzant, nici peste tot adevărat în a expedia subiectul cu replica „E doar o gripă, fii serioasă!“. Pe mine o gripă mă scoate din sistem, e o oroare și, în plus, nu suport nici un fel disconfort fizic. Deci nu, nu am căutat-o, dar da, am lucrat, am ieșit din casă, am fost la mare, m-am bucurat de vară, mi-am văzut de întîlniri. Cu mască! Cu metroul umblu și am umblat mereu: nu am mașină și nici carnet, nu știu să merg pe bicicletă și nici nu sînt atît de bogată încît să mă vîjîi cu taxiul de cîte ori am nevoie. Reduc cît pot drumurile, dar de tot nu e bine și nici posibil. Însă în vastele mele papornițe duc mereu spirt și gel antibacterian.

C.T.: Experiența ta londoneză cum a fost?

A.P.: Ce curios că mă întrebați asta! Londra e orașul luminos și uluitor de frumos, unde petreceam, în fiecare noiembrie, cîte o săptămînă, cu cele două prietene ale mele de acolo. Era vacanța mea de toamnă, săptămîna mea de energizare și de vagabondare hedonistă, pauza prelungită de cafea cu prietene dragi, pe care nu le aveam lîngă mine în restul anului. Mergeam la expoziții, uneori la vreun spectacol, cutreieram peste tot, fie soare, fie ploaie, fără o destinație neapărat fixă, îmi refăceam plinul de cărți de la Waterstones  Piccadilly, cu vitrina ei ca un portal către o lume feerică, din anticariate de pe Portobello Road și din tot felul de alte cotloane. Rîdeam, rîdeam mult cu prietenele, ne încălzeam mîinile în jurul cănilor de ceai și povesteam pînă picam de somn. Frigul electrizant, străzile încurcate din Soho, poleite, seara tîrziu, de ploaie și de lumini, vocile amestecate, orașul văzut de pe terasa de la Barbican, cu un pahar de bubbly și ultimul număr din LRB alături, sentimentul ăla că sînt liberă și că pot să mă pierd printre dughene cu mîncare din Caraibe, să casc gura la vitrinele de la Harrods și Selfridges pînă mă ia amețeala, să întîrzii, să iau metroul greșit, să încurc adresele – toate astea par acum dintr-o lume îndepărtată, închisă într-un fel de capsulă dură, din care îmi doresc să iasă cît mai repede.

C.T.: Cînd unul dintre băieții mei era mic, foarte mic, m-am trezit că aveam la serviciu în loc de batistă un ciorap de-al lui. Și eu eram doar asistent. Cum e rolul de mamă în pandemie?

A.P.: Foarte cunoscută povestea cu ciorapul! Pentru cele mai multe mame a fost puțin spus împovărător acest rol, în era COVID, și nu zic asta doar din auzite. Pandemia a pus în cîrca mamelor mult mai mult decît le revenea înainte, iar pentru femeile singure, cu venituri mici și cu nesiguranța job-ului sau a locuinței, situația a fost cumplit de stresantă. O spun foarte clar rapoartele care au ieșit după aproape un an de pademie. Prin comparație cu aceste cazuri, situația mea a fost blîndă, din multe motive. Nu am stresul chiriei, nu mă îngrijesc de una singură ca totul să fie cum trebuie pentru copil – grijile și implicarea sînt împărțite echitabil – și, în plus, spre deosebire de alte mame, eu am privilegiul de a avea un job stabil, de a trăi și de a lucra cu oameni care au înțeles că e un context foarte solicitant pentru părinți. C-am fost, că n-am fost pregătiți, a trebuit să ne transformăm cu toții și în educatori, și în bucătari prompți, și în entertainer-i care să țină copilul departe de tabletă, și în coloane de calm, care să nu zăpăcească și mai mult atmosfera, toate astea în timp ce încercam să ținem în echilibru și job-urile, și relațiile, și prieteniile, și economiile. Desigur că totul s-a schimbat și că timpul a intrat la apă, dar de fiecare dată cînd mă apucă nervii, îmi pierd răbdarea și îmi vine să (mă) plîng că nu mai apuc să fac ce și cum făceam înainte, mă gîndesc cît de greu trebuie să le fie altor mame, care nu au contextul și privilegiile mele. Și cît de norocoasă sînt că nimeni din jur nu e bolnav și că aracetul și grămezile băloase de slime se preling lent și constant de pe biroul de făcut teme.

C.T.: Te vaccinezi sau…?

A.P.: Abia aștept să mă vaccinez și sper să ajungem cu toții să avem acces la vaccin fără probleme.

C.T.: Cînd mai scrii și la ce scrii?

A.P.: Nu știu cînd mai scriu. Într-un fel, scriu mereu, în fiecare zi aproape. În altul, deloc și de mult timp. Într-un fel, mă simt ca un tonomat care livrează la minut recenzii, traduceri, prezentări, notițe, comentarii, liste și fragmente de de toate. În alt fel, simt că nimic din ce fac nu se leagă și că timpul pentru scris, pentru acel scris în care să intri total și cu încredere, a rămas și el blocat într-o capsulă prinsă în trecut, înainte de pandemie. Mai nou însă, pare că ceva se schimbă și normal că mă bucur.

C.T.: Mă mir că feministele nu-i zic nimic agitatei doamne Șoșoacă. Intră la discriminarea pozitivă?

A.P.: Îi zic, îi zic. Multă lume îi zice. Nu intră la nici o discriminare doamna Șoșoacă și nu scapă nici ea, cum nu scapă multe dintre femeile din spațiul public de remarci sexiste și misogine. Una e să-i critici ideile – și aici e enorm de criticat –, alta e să te iei de cum arată și să sari pîrleazul, iar această dublă măsură se vede clar dacă te uiți la modul în care sînt criticați politicienii în comparație cu femeile care asumă o astfel de poziție. E mult de curățat în spațiul nostru public, inclusiv felul în care criticăm un discurs, iar feministele nu pot și nici nu trebuie să facă doar ele asta. În plus, doamna e o doar portavoce a unui discurs periculos, chiar dacă una foarte stridentă. Mi-e să nu uităm să criticăm discursul în sine, fixați fiind pe mișcările unei singure persoane, de dragul spectacolului.

C.T.: Trei dintre cărțile tale au apărut la Editura Cartier din Chișinău. Dintr-un motiv special sau pur și simplu?

A.P.: Și, și. Acum, fizic, s-au făcut chiar patru, două cărți pentru copii și cele două volume ale antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei, pe care le-am lucrat împreună cu Paula Erizanu. Colaborarea a început cu prima carte pentru copii, Catrina și Marele Domn-Somn, cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, pe care am scris-o la invitația lor. Apoi a continuat firesc, pentru că ne-am simțit cu toții bine în proiectele care au urmat, pentru că ne place unii de alții, ne prețuim eforturile și pentru că e vorba și de o prietenie, care s-a legat între timp. Pentru mine, fiecare dintre aspectele astea e important, iar de prietenie nu mai zic.

C.T.: Cînd se apucă criticul literar de scris poezii?

A.P.: Mi-am dorit mereu să fiu în preajma cărților, mi-am dorit o viață între cărți, cu cărți, despre cărți. Ele s-au așezat așa cum s-a putut, cînd le-a venit rîndul. Mai întîi am scris despre ele, apoi am început să le scriu. Nimic nu ar fi complet, pentru mine, fără să citesc, să scriu sau să vorbesc, într-un fel sau altul, despre cărți. Au apărut mai întîi volumele de poezie, dar am și o proză lungă începută, de care nu știu cum să mă mai apropii. În fine, orice aș face, dacă scrisul lipsește, și din mine lipsește ceva. Fără perspectiva scrisului, simt că nu aș fi eu. Uneori mă imaginez o băbuță pedantă, scriind cu pasiune la romanele pe care n-a avut timp să le termine în tinerețe și cu credința intactă că lumea poate fi schimbată. Așadar, despre critică, poezie și imaginație, cred că se presupun una pe alta și că cel mai bine le merge împreună.

C.T.: Mă rog, asta cu versurile se întîmplă mai des, dar cărți pentru copii? Sau tot de la poezii vin și ele?

A.P.: Nu a fost ceva premeditat, nu mi-am dorit în mod special să scriu pentru copii. Am inventat, din mers, o poveste pentru fetița mea, una pe care i-o spuneam după ce terminam de citit toate celelalte povești din meniul de seară. Era „povestea din cap“ pe care o aștepta ca pe desert, înainte de culcare. Când Editura Cartier mi-a propus să scriu o poveste pentru colecția lor, „Codobelc“ – o serie de cărți pentru copii de la autori care nu scriu, de regulă, pentru copii –, mi-am dat seama că am povestea în cap și a fost simplu. Cu următoarea, Un unicorn în muzeul de oase, aveam povestea în fața ochilor, pentru că fetița mea, Katrina, înnebunită după Muzeul „Antipa“, colecționa oase și tot felul de scîrboșenii. Își completa micul ei muzeu. Copiilor le plac și scîrboșeniile, și unicornii – și ce se găsește sub pămînt, și ce apare în vise. Au un simț mult mai bun decât noi de a integra și partea eterată, și pe cea ascunsă, reziduală, a vieții. Mi se pare că avem enorm de învățat de aici.

C.T.: Visezi la o lume mai bună în care mai e loc de inocență. (Totdeauna mi s-a părut că atunci cînd ne educăm copiii și ei ne educă pe noi.) Oricum, crezi că inocența se mai poate lua la vîrste adulte, ca gripa?

A.P.: Inocența poate că nu se ia, dar ne putem aminti cum era cînd eram așa. Iar amintirea asta poate să ne arate cît de multe limite ne punem singuri, cum ne falsificăm fără să ne dăm seama, cît de ridicole sînt unele mize, cît de nenecesare unele eforturi, ce bine și cît de vindecător e să rîzi, cu gura pînă la urechi, să te uiți la filmul preferat a milioana oară și să înfuleci pizza cu o poftă de uriaș împăcat cu lumea. Eu nu idealizez copilăria, e o vîrstă cu încercările ei, dar ce e frumos acolo e că încrederea încă e un cec în alb, că afecțiunea și îmbrățișările curg în mai multe direcții decît mai tîrziu, că prieteniile sînt centrale, esențiale, transformatoare și că pofta de povești și curiozitatea – la fel de reale și de persistente ca pofta de Haribo.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Tulpina din grădina Maicii Domnului

    2 martie 2021

    Motto: Într-o grădină, sub o tulpină, zării un virus ca o lumină. Să-l rup se strică, să-l las mi-e frică, că vine altul și ni-l ridică. A trebuit să treacă […]

  • America ungarului cenușiu

    2 martie 2021

    Puține țări de pe planeta Pămînt egalează România în devotamentul arătat Americii. Parteneriatul strategic pe care, altminteri, SUA îl are cu multe națiuni a atins la noi standarde evanghelice și […]

  • Nepriceputul cu patalama

    2 martie 2021

    Cu 15 zile înainte de a se împlini 165 de ani de la dezrobirea romilor în Țara Românească (166 de ani de la dezrobirea lor în Moldova), Curtea de Apel […]

  • O moarte simbolică

    23 februarie 2021

    Înainte de a se fi măritat cu aprigul bărbătuș Vijulie, femeia cu barbă Stelian Tănase nu părea a ști să dea în bobi și a citi în zațul cafelei, ca […]

  • A venit și vremea arătării diplomelor

    23 februarie 2021

    În toate campaniile, PNL și USR-PLUS s-au dat mai școliți ca proștii de la PSD. Au lăsat mereu să se înțeleagă că ei sînt legitimați de cunoștințe dobîndite în universități […]