Dacă nu i-ar fi dat prin cap să-și scrie memoriile, de pe urma lui Gheorghe Sion n-ar fi supraviețuit decît vreo cîteva poezii, printre care și „Plugușorul”, naiva compunere despre care mai toată lumea crede că e un colind anonim. Suvenirele lui Sion n-au avut însă o soartă fericită, poate și din pricină că Titu Maiorescu l-a ridiculizat pe autor în Beția de cuvinte. Încercarea lui Călinescu de a-l salva pe memorialist, comparîndu-l cu Ion Ghica, în Istoria literaturii, ar fi putut avea sorți de izbîndă, după război, cînd pașoptiștii au fost ridicați în slăvi. Ghinionul lui Sion a fost că-i ataca pe muscali, pe multe pagini, și nu-i scotea din jefuitori, desfrînați și corupți. Cînd Radu Albala i-a publicat memoriile a scos din ele numeroasele pagini în care Sion îi făcea pe ruși de doi bani, încît textul a pierdut și din interes, și din incisivitate.
Sion s-a apucat de suvenirele lui mai mult din plăcerea de a povesti decît din cine știe ce conștiință de martor al unui trecut în primejdie să fie uitat. Îi plac răsturnările dramatice de situație și, dacă vreo persoană dintre cele de care-și aduce aminte are vreo istorie mai interesantă, Sion o aduce nuvelistic din condei, chiar dacă persoana cu pricina n-are nici o relevanță la scara istoriei. Așa că atunci cînd își amintește de emanciparea țiganilor, în loc să se țină de firul evenimentelor, Sion scrie o adevărată nuvelă romantică despre soarta unui țigan cu sînge boieresc în vine, pe care iubitoarea lui stăpînă îl ține în robie de teamă să n-o părăsească. În alt capitol, în care pornește de la comerțul cu cherestea pe care-l făceau turcii în Moldova, memorialistul pătrunde în arcanele unei cronici de familie în care, de șapte generații, copiii își ucid părinții. Să fi fost o legendă urbană sau invenția lui Sion? N-ai zice, fiindcă scriitorul o aduce pînă în zilele sale, cînd doi frați Cuciuc, unul copist domnesc, devenit avocat, iar celălalt junker, ajung la Criminal.
Cînd scrie despre întîmplările prin care a trecut el însuși în agitata sa junețe, Sion știe să te țină cu sufletul la gură povestind cum a ajuns la Iași la chemarea revoluționarilor, cum a fost pus pe lista neagră de camarila domnească, de-a trebuit să-și ia tălpășița, travestit în arnăut, și cîte i s-au mai întîmplat pînă s-a văzut dincolo de granița Moldovei.
Neam de fruntaș eterist din partea mamei și dintr-o familie de boieri din partea tatălui, care fusese paharnic, Sion are suficient umor încît să nu se laude cu boieria lui. E liberal convins, dar asta nu-l împiedică să povestească legendele familiei sale, care urcă pînă la bravul logofăt Tăutu, cel care și-a opărit gura cu cafea, la Stambul, fără să zică nici pîs, de i-a umplut pe turci de admirație.
Chiar dacă se simte mai la largul său cînd scrie despre „istoria mică”, Sion are condei și pentru „istoria mare”. Nu-l ajunge pe Ghica, dar Suvenirele lui merită un loc acătării în arhondologia literaturii noastre.
G. Sion, Suvenire contimpurane, Ed. Polirom, 2014.