Opt povestiri. Melanj între Arsenie Boca, Becali, o copilărie în mănăstire și Sfîntul Gheorghe “decapitat” din zona Sfîntul Gheorghe din București.
Reporter: Ce-ar mai fi de povestit?
Ana Maria Caia: M-am speriat așa tare de întrebarea asta, că am dat un Google să văd ce-au spus alții despre asta. N-am găsit nici un rezultat relevant, așa că m-am gîndit pe bune ce mai e de povestit pe lumea asta și mă tem că răspunsul e că toți cei care povestim o facem despre cum trăim și cum murim, și cu asta basta. Cu asta m-am ocupat și eu în Opt povestiri. Dar acum, pe bune, ce mai e de povestit și nu s-a povestit e, de fapt, acel ceva care plutește ca un abur pe deasupra textului, ceva care a fost în text cîndva, dar s-a pierdut ca prin minune. E un fel de „parte a îngerilor”, cum își numesc producătorii de whiskey cantitatea de alcool care se evaporă din butoaie în procesul de producție.
Rep.: Ce nu vei povesti niciodată?
A.M.C.: Cînd începi să povestești îți iei niște angajamente: nu scriu despre frică, nici despre cutare, o să spun asta, dar nu pînă la capăt. Mintea își pune barierele ei înainte de a te apuca de treabă. Dar cînd începi să scrii, mă tem că nu mai poți să te ții de cuvînt pentru că textul începe să te posede, personajele te încalecă și te fac să îți calci toate promisiunile. Am scris inclusiv despre mine și m-am trezit că am fost crudă cu propria mea persoană, că m-am uitat la ea de sus și-am judecat-o așa cum un străin ar face-o. Ăsta e jocul de-a povestitul, un joc al sincerității. Mă gîndesc la povestitorii bazarurilor nord-africane, erau niște marginali, niște cerșetori un pic mai ridicați, cu tot succesul lor la public. Și asta pentru că povesteau ce nu e de povestit niciodată. Treabă care nu te face simpatic.
Rep.: Povestind, „trădezi”. Pe cine, ce, cum?
A.M.C.: Începi cu tine. Și după ce te aranjezi pe tine, nu ți-e așa de greu să te arunci înspre ceilalți. Povestitorul comite indiscreții și se folosește, ca să-și alimenteze imaginația, în primul rînd de cei apropiați. După aia, ca să povestești pe bune, fără bullshit, îți trădezi educația, clasa socială, felul de a fi. Trebuie să ai o oarecare doză de nerușinare atunci cînd scrii, e o îndeletnicire pe care, dacă vrei să o faci bine, trebuie să o faci fără pudoare. Pe cine am “trădat” o să văd exact după ce-or să citească cunoscuții mei cartea. Se spune despre scriitori că sînt persoane cam solitare.