Recunosc că mi-am pierdut mult timp în ultimii ani citind articole despre criza euro, despre salvarea Greciei, despre falimentul Cantinei Comune Europene şi alte asemenea chestiuni dramatice şi fierbinţi. M-am chinuit să caut semnificaţii în declaraţiile tehnico-financiare ale oficialilor şi analiştilor, să pricep semne ale viitorului luminos sau sumbru din spusele unor Mario Draghi sau Olli Rehn, am răsfoit blog-uri economice, am întrebat prieteni cu studii de profil, am aşteptat ca pe nişte şedinţe importante cu părinţii reformatori întîlnirile dintre Merkel şi Sarkozy pe tema suplimentărilor la fondul de stabilitate.
În final, Grecia tot n-a intrat în faliment, iar euro e aceeaşi monedă comună cu care poţi să-ţi cumperi vinuţ în Franţa şi berică în Germania. De vreo jumătate de an, scăderea sau creşterea randamentului obligaţiunilor Spaniei sau Italiei mă lasă rece, cum la fel de rece a ajuns să mă lase criza prin care trece sărmana Grecie. Criza a devenit cea mai mare banalitate a zilelor noastre europene, ca un flux de ifose financiare foşnind discret prin seifuri mai mult sau mai puţin pline. Azi însă, în timp ce presa românească toacă frunze pe marginea drumului electoral al diaconescului şi consilii de înţelepţi îşi pierd vremea făcînd analize semantice pe marginea minciunilor unui şmecheraş politic, am citit un text curajos şi clar al lui Bernard-Henri Lévy în Le Point pe tema legăturii dintre viaţa sau moartea monedei comune europene şi federalizare. Dom’le, tot filosofii te lămuresc pînă la urmă! În fond, treaba e simplă şi limpede precum Ozana cea frumos curgătoare: ori ne federalizăm, ori pa-pa euroi. Şi, ca de obicei, istoria e exemplară: nici o încercare trecută de uniune monetară nedublată de uniune politică n-a rezistat mai mult de cîteva zeci de ani; vorba autorului, dacă sudiştii ar fi cîştigat războiul de secesiune, probabil că dolarul ar fi fost doar o curiozitate numismatică. Cît despre textul lui Lévy, merită citit, pe net, fireşte, măcar pentru comentariile din subsol. Ele amintesc atît de bine de operele unor comentatori profesionişti la textele lui Andrei Pleşu de pe vremea cînd semna de bunăvoie şi nesilit de nimeni articole de opinie în Adevărul. În fond, cititorii europeni sînt deja unificaţi în graniţele aceloraşi virtuţi comune.
