În zori de zi, când stelele de pe umerii invitaţilor la nunta veacului, sătule de isprăvi nebune şi de aldămaşuri înmiite pentru noi contracte din bani publici, coborau agale spre ciorba de potroace, socrul mic îşi încerca sprinţara pană, compunând o poezie lăcrimoasă, numai bună să fie recitată la PRO TV, fie pe canapeaua lui Măruţă, fie pe cea a lui Toni Grecu.
„Mai mare-n evul ce mi s-a predat o altă-nsurătoare nu există“, şi-a început comandantul de navă jurnalul cu multe cuburi de gheaţă la bord. Dar grămăticul, pizmaş, l-a tras de mânecă: „În loc de «mare»-a scris cu lacrimi «trist㻓. Şi de aici a început totul, căci n-a mai fost chip ca cineva – slujbaş mărunt, nuntaş darnic, şef de serviciu secret sau consilier abţiguit – să-l scoată pe primul socru al ţării din damigeana cu melancolie pe sistem nervos. De parcă şi-ar fi retrăit ultimele clipe ale vieţii, prin faţa ochilor lui Traian Băsescu s-au derulat toate momentele mai importante ale zilei de sâmbătă, când „fata tatii“ s-a dus la braţul băieţilor deştepţi departe de casa din Mihăileanu, departe de Vila Dante, departe de palma grea a tatălui şi de ochii înlăcrimaţi ai mamii.
Şi n-a fost deloc o zi uşoară, mai ales că toate televiziunile s-au înghesuit să ne ţină la curent cu fiecare pas făcut de alaiul de nuntaşi. Şi ce lacrimi trebuie să-l mai fi podidit pe socrul mic atunci când şi-a amintit cum i-a fost mezina huiduită în sfânta zi de însurătoare. Lacrimi de tată care şi-a forţat copila să ajungă în Parlamentul European deşi de-abia îşi poate descleşta colagenul din buze fără a scoate minimum două tâmpenii. Lacrimi de persoană particulară care nu este lăsată în pace nici în aceste momente intime pe care a ţinut cu tot dinadinsul să le exhibe în direct şi la ore de maximă audienţă. Lacrimi, nene. Lacrimi pe care le-am văzut preluate două zile la rând de diverşi analişti şi comentatori ai mai tuturor posturilor TV. Am înţeles de la dânşii că nu-i normal, nu-i frumos şi nu-i respectuos să tulburi taina căsătoriei unor parveniţi, huiduindu-i. Că măcar acum ar fi putut fi lăsat şi preşedintele în linişte, să se bucure de aceste momente unice. Că ce vină are biata fată de trebuie să tragă pentru păcatele tatălui, şi aşa mai departe.
Aşa o fi. Or avea dreptate şi oamenii ăia. Or şti ei ce spun. Dar când chemi 800 de oameni la nuntă doar ca să poţi scoate la alb un milion de euro pe care nu ştiai cum să-l strecori în declaraţia de avere, când pe sub nasul reporterilor defilează toţi corupţii protejaţi de Parchet ai ţării, când se vorbeşte de nunta fiicei preşedintelui doar pentru că nişte judecători strânşi cu uşa n-au vrut să lase mireasa în postura de fiică de fost, normal e să te aştepţi şi la huiduieli. Anormal e să sfidezi, să provoci şi să te hăhăi atunci când ştii că şapte milioane de români ar fi vrut să fie acolo pentru a azvârli în mireasă nu cu orez, ci cu ouă clocite şi roşii storcite. Evident, dacă ar fi putut să şi le permită.