A apărut de nicăieri și a devenit una dintre cele mai mari caricaturi din viața publică de la noi. Prin comparație, Viorica Dăncilă era o erudită, un stâlp al raționalului și gândirii critice. De câte ori apare în public, ceva din mine îl regretă pe Vadim Tudor. Of, ce n-aș fi dat să văd o încleștare între Vadim Tudor și Anamaria Gavrilă…
„Credem cu tărie că apărarea valorilor fundamentale, a realității biologice și naturale, a informației transparente și a democrației adevărate este cea mai mare moștenire pe care o putem lăsa în urmă” – zicea deunăzi făptura, în timp ce se lăuda că a fost lăudată de Mario Nawfal. Acel Mario Nawfal, da. La suprafață, pare o declarație aproape decentă, din categoria hardline-conservator, însă nu e nimic mai mult decât un diletantism second hand la mâna a treia, menit să dea prostiei o aură de normalitate. Orice zice fata asta pute a prostie crasă, de-ți vine să pui la îndoială până și teoria evoluției a lui Darwin. Să-i zică și ei cineva că realitatea biologică și naturală e în opoziție totală cu cârpelile ei ideologice, cu conservatorismul retrograd, cu homofobia și bășina tradițiilor eterne. Și-apoi, cum adică „moștenire pe care o putem lăsa în urmă”? Fată, nu mai bine lași moștenirea înainte, nu în urmă? Că doar înainte era mai bine, pe vremea ălora de-i proslăvești matale, nu?!