Am asistat la un discurs cu accente biblice, s-a și plâns de la tribună. Fără o inimă bună, greu făceai față emoției. Din sediul Guvernului, Anastasiu a încercat să explice cum a fost luat la țintă de stat, somat, vânat, prins, imobilizat, apoi torturat psihic ca să dea șpagă. Un erou cu destin nu mult diferit de cel al disidenților comuniști. Pus în fața unei alegeri sfâșietoare, el a preferat să salveze locurile de muncă a sute de șoferi pe care-i avea angajați și să nu lase necălătoriți peste 20.000 de clienți care îi foloseau autocarele.
De fapt, nu șpagă a fost, așa îi spunem noi, haterii. De fapt, a fost un act de mare omenie. O bunătate aproape divină, des întâlnită în lumea golanilor care se apucă de business în România. Se știe că ei puteau să-și vadă liniștiți de viețile lor, dar și-au deschis afaceri de dragul oamenilor, pentru binele lor. Nu pentru profit, nu în speranța îmbogățirii. Adică bagabonții ăștia ar fi fost în stare să facă orice pentru a-și mări numărul de angajați și a le crește salariile neîncetat. Nu dormeau noaptea de grija celor sărmani și căutau non-stop soluții legale sau ilegale pentru a se asigura că lumea din jur scapă de sărăcie. Când se făcea bilanțul anual, alde Anastasiu se uitau pe acte și erau mulțumiți doar dacă vedeau că le-au crescut cheltuielile cu angajații, nu și profitul. Li se rupea de el, practic.
Și a mai zis domnul Anastasiu că statul a fost dușmanul companiilor private, el fiind o victimă. Nu, maestre, statul a fost și este dușmamul micilor antreprenori, pe care îi dușmănește crunt. Companiile mai mari, ca ale matale, au fost prietene și complice cu el. Hai, că mi-a mai rămas niște șpagă de supraviețuire prin buzunare și o să încerc să-mi iau din ea un pepene, Doamne-ajută!