Un festival de teatru la Alexandria, Ideo Ideis. Interviu cu Andreea, copreședinte. După zece ani de victorii împotriva inerției de Teleorman.
Reporter : Cum arată capătul României, Alexandria, și cît de indiferentă este față de un festival de teatru?
Andreea Borțun: Cred că lucrurile s-au mai schimbat în decursul ultimilor ani. În momentul acesta există evenimente care se desfășoară simultan în trei locații, iar spațiile sînt full-house. E clar că încet-încet am contribuit la un soi de trezire și am reușit să îi facem pe oamenii din comunitate să realizeze că vor ceva de care nici măcar nu știau că au nevoie. Alexandria e orașul în care am copilărit și asta produce inevitabil nostalgii și un soi de mitizare. Pentru mine nu mai e un loc gri: e un loc care cel mult poate fi acuzat de un soi de letargie, dar cred că asta e caracteristica micilor orașe de provincie în general. Totuși rămîne un oraș mic, în care ne vedem nevoiți an de an să improvizăm. Asta face cumva parte din farmecul Ideo, doar că la un moment dat devine și obositor. Au fost multe momente în care am fost convinși că vom renunța și din pricină de obstacole, și din lipsă de solidaritate. Cumva însă, atunci cînd tragi linie, deși realizezi că nu mai ai 15 ani și că prioritățile tale s-au schimbat, merită. Dincolo de numărul foarte mare de spectatori și de cererea care în ultimii ani ne copleșește, cred că cel mai mare cîștig vine atunci cînd vedem că puștimea din oraș e îndrăgostită aproape obsesiv de festivalul ăsta. Peste 200 de tineri din Alexandria iau parte an de an la festival ca organizatori, voluntari sau participanți. Probabil că asta face ca totul să merite.
Rep.: Compune un peisaj de vară în care să integrezi temele-subiectele pieselor ce se vor juca anul acesta.
A.B.: Un Hamlet pus în fața judecății de către dramaturg este ajutat de Harap Alb să evadeze. Ani mai tîrziu, în fiecare seară caniculară de vară, el își cîntă iubirea neîmplinită, într-un club izolat din Almost, Maine, în fața unor cupluri de îndrăgostiți care, ca prin vrajă, se îndrăgostesc și se dezîndrăgostesc.
Rep.: Ce este viața fără teatru? Dă-mi cinci exemple din diverse momente ale vieții tale cînd aveai nevoie de teatru.
A.B.: În primă instanță m-am gîndit: “Da’ ce treabă am eu cu teatrul? Eu fac film“. M-am amuzat puțin cu prietenii la masă atunci cînd am început să conștientizez cît de aproape de mine e zona asta, de fapt. Fac un festival de teatru, am scris o piesă de teatru și un monolog. E destul de aproape de mine, probabil. Cred că se poate trăi cu ușurință fără teatru și fără artă în general. Doar că nu atît de frumos pe cît s-ar trăi cu ele. E dificil însă să îți dai seama cum e, dacă nu ai experimentat asta pînă acum. E important să ai puțin de-a face, să vezi cu se mănîncă, să mergi la un spectacol, să citești o piesă și după aceea mi se pare că ești îndreptățit să alegi dacă vrei sau nu teatru în viața ta. Cît despre momente în care m-am bucurat de lucrurile frumoase care vin la pachet cu teatrul, sînt cu siguranță foarte multe. În primul rînd am nevoie de oamenii din teatru. Cu mulți dintre ei lucrez și în film – și mă refer aici la actori. Cîțiva dintre cei mai buni prieteni ai mei fac meseria asta. În al doilea rînd am nevoie să rămîn în contact și să văd spectacole, pentru că mă inspiră și îmi dau un boost de energie și de inspirație teribile care ulterior mă împing la masa de lucru. Am nevoie de teatru și ca să mă descarc, ca să pot plînge. În plus, îmi limpezește niste lucruri apropo de procesul de lucru cu actorul pe platou și în afara lui, la repetiții. Și înțelegînd sistemul, îmi e mult mai ușor să îmi construiesc propriul sistem în film.