Andreea Paul e Nadia Comăneci, Andreea Paul e Simona Halep. Și-a sacrificat tinerețea, și-a abandonat de mică familia, a îndurat antrenamente grele pentru a face performanță. Și-a distrus articulațiile cărând unora și altora, a dobândit un mic gheb stând cu ochii în mochetă în fața dinozaurilor hoțomani.
În timp ce alte fete băteau cluburile, ea se gândea cum să facă bani ca să le cumpere.
În timp ce tinerii petreceau în Vama Veche, ea își bătea căpușorul ca să înțeleagă mecanismele prin care vămile pot fi o sursă de venit pentru un întreg partid.
Andreea Paul are dreptate, familia ei a trebuit să facă mari sacrificii ca ea să ajungă unde a ajuns. Totul, sub promisiunea că odată ce fata ajunge la vârful unui partid nimeni din neam nu va trebui să mai muncească vreodată.
Să ne înțelegem însă, un partid nu e un templu al meritocrației. Andreea Paul nu și-a luat diplome și nu a tras pe brânci, cum zice, știind că doar așa poți să urci treptele într-un partid în România. Și să ne mai înțelegem: un partid este cel mai puțin democratic spațiu din interiorul unei democrații.
Să luăm exemplele cele mai recente: Gorghiu a fost pusă președinte pentru că așa a vrut Iohannis, ordonând cu boltă pe toate părerile liberalilor. Dragnea e acum președinte la PSD pentru el e cel care l-a “ucis” pe Ponta și pentru că, pe moment, nimeni nu mai are puterea de-a se bate cu el în partid.
Să urci într-un partid îți trebuie bani. Iar când nu-i ai, îți trebuie sponsori. Părinții își pun pilele la bătaie, verii de-al doilea sunt mobilizați, cumnații sunt rugați să participe la efortul comun al familiei de-a crea un campion al șpăgilor și contractelor cu parandărăt.
Ca să ajungi în vârful unui partid trebuie să înghiți multe de la mulți. Și nu vorbim aici de cunoștințe legate de administrație. De multe ori, pe lângă crampoane și pioleți, ai nevoie și de prieteni cu epoleți.
Să urci într-un partid îți trebuie coaie. Fie că sunt ale tale, fie că le iei cu împrumut, promițând dobândă, de la un superior.