Într-un text din Adevărul, Andrei Pleşu se declară hotărît să-şi apere drepturile personale de ziarişti. Fiindcă, scrie eseistul, are motive să se teamă de ei. Care sînt aceste drepturi? Primul e dreptul de a refuza dialogul cu ziaristul dacă, printre altele, acesta „dovedeşte o crasă ignoranţă în privinţa temei propuse şi a profilului meu profesional“.
Al doilea e dreptul de a vedea înainte de apariţie textul în care e citat, pentru a nu se mai trezi „răstălmăcit, pus în contexte străine de tema discutată, manipulat partizan şi schimonosit gramatical“. Cel de-al treilea e dreptul de a fi tratat cuviincios, fiindcă „jurnalistul nu e un tartor prepotent, iar eu nu sînt un simplu ingredient al reţetei sale“. Intenţia de a-şi apăra acestei drepturi, precizează Pleşu, e a unui om păţit.
Mai exact: „Mi s-a întîmplat să spun una şi să văd în ziarul de a doua zi alta“. Să vorbească o oră despre mere şi să fie citat „cu trei vorbe despre pere, scăpate întîmplător în timpul conversaţiei“. Să-şi vadă ideile exprimate în public rezumate brambura „de inşi care fie n-au înţeles nimic, fie au luat din ele ce le-a convenit pentru agenda proprie“. Ori să facă o glumă pe care să o vadă apoi reprodusă ca o declaraţie solemnă. Ceva mă face să cred că, dacă Andrei Pleşu se va ţine riguros de aceste drepturi, nu vom mai citi interviuri cu el în presă. Nu văd însă cum se va apăra de citate altfel decît nemaieşind din casă şi renunţînd la telefon. Caz în care sînt toate şansele ca jurnaliştii înverşunaţi să îl citeze pe surse, ceea ce ar fi şi mai nasol.