Antonescu celălalt, criminalul din umbră

În umbra expandată a mareșalului Ion Antonescu a trăit un șoarece politic veninos, un animal oportunist, slugarnic și criminal, care în anumite spețe sîngeroase și-a depășit protectorul. Este vorba despre Mihai Antonescu, adjunctul dictatorului, care a ocupat între 1941 și 1944 funcții grele în Guvern. Mihai a fost vicepremier, ministru de Externe, ministru al Propagandei, ministru al Justiției, specialist nu doar în îngroparea cadavrelor, ci și în producerea lor.

A ajuns în politica mare pe căi neașteptate, printr-o întîmplare care l-a făcut avocatul generalului Ion Antonescu. Coincidența de nume și faptul că Antonescu ăl bătrîn era mort după cucoane, se însurase cu o nevestă încă nedivorțată și avea de înfruntat un proces de bigamie i-au deschis calea spre înălțimi. Dacă pînă în 1938 era un avocat de partaje și calomnii de budoar, după ce i-a cîștigat generalului procesul a devenit prieten cu viitorul mareșal. Mihai Antonescu avea toate însușirile unui Goebbels dîmbovițean: era slab și supt la față, inteligent, intrigant, abil, lingușitor, crud și extremist. Vibra nu numai cu spiritul vremii, ci și cu crezul național-militarist al generalului. Așa că, după ce a ajuns Ion la putere, în 1940, Mihai s-a strecurat și el, un an mai tîrziu, în Guvern.

Trecutul politic al lui Mihai Antonescu era nu atît liberal și brătienist, cît oportunist. Omul își încercase vocea pe mai multe doctrine, dar pînă să-l cunoască pe Ion nu i se ivise o ocazie serioasă de ascensiune. Sfîrșitul anilor ’30 era tulbure și amenințător, iar Mihai pîndea momentul șobolănește, prudent și în același timp nerăbdător.

Din 1941, cînd a fost inclus în Guvernul Ion Antonescu, dihania arivistă care dormea în interiorul lui a început să-și rînjească dinții. Mihai Antonescu a susținut nu numai alianța cu Germania nazistă și războiul dincolo de Nistru, ci și toate planurile hitleriste de a elimina evrei. Cînd venea vorba de pogromuri, Mihai arăta un zel mai mare ca al trupelor SS. În graba lui de a lua fața nemților, i-a instruit pe ostașii și jandarmii români să tragă de voie și la întîmplare, așa cum, pe vremuri, Ion Heliade Rădulescu îi îndemna pe scriitorii timizi „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!“.

Iată ce le spunea miniștrilor într-o ședință de Consiliu din iulie 1941, după atacul asupra Uniunii Sovietice: „Eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniță.Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională. Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera!“.

Zeci de mii de evrei și de romi au fost deportați, împușcați, spînzurați, arși, aruncați în aer, înecați din ordinul lui Mihai Antonescu. Erau ordine avizate de celălalt Antonescu, firește, dar inițiatorul zelos a fost în multe situații Mihai. De aceea, nu întîmplător Ion și Mihai au fost arestați împreună pe 23 august 1944 și au ajuns tot împreună în fața plutonului de execuție la Jilava, în 1946. Rușii nu i-au executat fiindcă au omorît evrei, ci ca să curme foiala partidelor românești care încă visau la democrație, dar moartea lor poate fi privită ca o mică răsplată pentru inegala și monstruoasa ucidere a oamenilor nevinovați.