De la o ediţie la alta a cărţii cu „întîmplări” meşteşugite şi adăugite de Alex. Ştefănescu, Bărbat adormit în fotoliu, eu ies tot mai bine. În cea mai nouă, apar ca un şef de stat şi sînt ultimul din secţiunea dedicată scriitorilor, însă înaintea unui troleibuz cu care se deschide secţiunea no. 2.
„Nu mă bătuse!”, exclamă Alex. Ştefănescu. „Scorul fusese 5-1 pentru mine.” Adevărat; dar de ce nu povesteşte autorul întîmplarea cu acel 1 din dreptul unui jucător de şah mult mai slab decît cunoscutul critic şi istoric literar?
Era undeva lîngă Pucioasa, zonă cu rumâni gospodari, pentru care golirea butoiului dintr-o înghiţitură şi desţelenirea carului dintre doi munţi bătîndu-se-n capete au devenit reflexe socio-culturale. Stelele spuzeau cerul, pînă atunci, negru ca smoala şi masa înfruntării şahiste era smălţuită cu pahare şi farfurioare în care găseai te-miri-ce. Îl ascultam, strivit de respect, pe Alex. Ştefănescu povestindu-mi despre D. Fuhrmann, Ţepeneag, Ulici şi alţi bravi şahişti cu care el se înfruntase în illo tempore de la egal la egal. Chestia cu tempore se leagă cumva de sofisticata teorie a tempo-ului pe care adversarul mi-o servea între două mutări. Poţi să pierzi piese cu nemiluita, pioni, cai, nebuni, la o adică şi-o tură; totul e să ai (ori să n-ai, n-am reţinut exact) un tempo.
Tactica mea la şah este destul de rudimentară: provoc schimburi de piese, iar la final ne fugărim pe tabla goală… Dar acum am sesizat o buluceală interesantă pe flancul stîng, din care exista o şansă la un milion să iasă ceva. L-am mai întrebat de Ţepeneag pe Kasparov-ul meu, mi-am rotunjit ochişorii a mirare amestecată cu teamă şi am mutat un pionaş pe partea ailaltă, întru derutarea profesoralului adversar. Atunci, Alex. Ştefănescu (da, el, nu personajul, nu naratorul) a făcut eroarea carierei lui de şahist: m-a subestimat. S-a văzut din body language. Umerii i s-au tras singuri în sus, a scîrbă, şi un zîmbet repede ascuns, de sadism dominat de politeţe, a anunţat cavalcada lui în jurul pionului.
Extrem de surprins de acest terifiant atac (am şi ţîţîit puţin, de nervi), m-am apărat timid pe dreapta şi mi-am continuat obscura lucrare din stînga. După zece minute de tras cu săgeţi prin pădurile lui Robin Hood, Şeriful s-a făcut negru, m-a privit cu o privire înspăimîntătoare, şi m-a întrebat şuierat:
– Mai jucăm o partidă?