Asemeni unui Noe pasionat de salvarea tuturor animalelor politice, Traian Băsescu a adunat de-a lungul anilor, în şandramaua sa plutitoare, tot soiul de prădători cu instince feroce. Carnasieri puternici, capabili să atace fulgerător direct la jugulara bugetului public, prădători mici, dar agili, mulţumiţi chiar şi cu firimiturile de la licitaţiile de pixuri ale administraţiilor locale, necrofagi cu maxilare puternice, abili în a transforma în nutrient privat orice hoit de întreprindere a statului, toţi şi-au găsit locul pe corabia lui Băse.
Pînă nu demult, în atmosfera caldă şi intimă a calei, unde toată suflarea îşi rodea liniştită ce i se punea în faţă şi aştepta relaxată sfîrşitul potopului guvernării Boc, se mai auzeau sporadic mîrîieli înfundate, lătrături scurte şi schelălăieli discrete. Dar Noe era acolo de fiecare dată. Se răstea la cîte-un jder local mai lacom, trăgea un şut cordial, dar ferm, în curul vreunei bătrîne hiene nesătule, eventual le mai explica din priviri că nu-i frumos să-şi fure unii altora fleica de sub bot. Era belşug, cît să se înfrupte pe săturate Noe şi familia lui, dar suficient cît să se îmbuibe şi restul. Aşa că fiarele mai mîrîiau puţin, apoi se potoleau. Înţelegeau, cu instinctele lor primare neatinse de civilizaţia politică europeană, că atîta timp cît rezervele de hrană bugetare sînt uriaşe, iar afară e frig şi umezeală, e absurd să se sfîşie reciproc pentru un zgîrci de-un milion de euro. Între timp, hrana s-a împuţinat, foamea a început să roadă burţile obişnuite cu îndestularea şi, brusc, mîrîielile ocazionale s-au transformat într-o hărmălaie de lătrături turbate, urmate de muşcături. Şobolanii bătrîni şi graşi, cu dinţii galbeni de-atîta ros, se aruncă de-acum în valuri, de unde speră să iasă, în iunie, cu blana uscată şi cu reputaţia intactă. De ceva vreme, Noe însuşi a ales să rămînă în cabină şi să nu mai coboare în cală, printre animalele turbate de foame, pentru a împărţi suveran loviturile de bici şi feliuţele de carne, altfel din ce în ce mai subţiri. Şi pe zi ce trece, chiar de la o oră la alta, urletele şi lătrăturile care răzbat din cală către urechile lui Noe devin mai puternice. Chiar deunăzi, un lup tînăr, cu ochelari şi cu o constituţie firavă, genul tigrişor metafizic, a sărit ca din senin să sfîşie un bătrîn urs şchiop, care mînca, săracul, mai mult din gunoaie. Şi, zău aşa, toată lupta asta pentru un hoit de candidatură pe care oricum n-ar fi pus botul nici unul dintre ei. Cît despre felina blondă, cea cu gheara uşoară, care se strecura furiş în cabina lui Noe, unde i se dădea să sfîşie doar cărniţă macră şi piele scumpă, ce să vă mai spun? A început probabil chiar ea să nu mai toarcă sătulă sub potopul de mîngîieri şi să se teamă de ziua cînd va ajunge să pîndească, hămesită, un cuib de vrăbii, pe catargul şubred al epavei.