Argo. Filmul despre cel mai de succes SF din istoria CIA

A trecut o lună și jumătate de la premiera americană. Filmul* și-a scos de două ori banii, iar cetățenii, critica de peste Ocean și, n-am nici o îndoială, întreg secretariatul lui Hillary Clinton par încîntați de rezultat. Nu mă surprinde. Ben Affleck (sau orice regizor din industrie, firește, cu excepția lui Vincent Gallo și a încă cîtorva țăcăniți cu patalama) n-ar fi aruncat 44 milioane de dolari pe o operațiune CIA ratată.

Iar americanii sînt încîntați
pentru că – într-o perioadă în care totul merge excesiv de prost, de la economie la cinematografie, iar Obama este reales întrucît, pur și simplu, republicanii s-au dovedit incapabili să scornească un candidat normal la cap – li se aduce aminte că au fost cîndva o mare națiune. O amplă democrație hollywoodiană, cu apucături de blockbuster, dar suficient de subtilă cît să trimită la Teheran un agent CIA înarmat doar c-o legitimație de producător, o revistă de cinema și niște amărîte de story board-uri. Cu care să salveze de la moarte sigură niște compatrioți amenințați de extremiștii hardcore, care ard steagul american la micul dejun. Gen Mahmoud Ahmadinejad și alți demenți zonali care fac acum deliciul și bugetul Secretariatului Apărării.  

Faptele sînt următoarele:
în 1979, iranienii se ridică în masă împotriva infamului șeic Reza Pahlavi și-l înscăunează pe Ayatolahul Khomeini, reîntors în acest scop din exil. Șeicul cu apucături maniaco-dictatoriale (și, în contextul șiit al problemei, cu niște foarte invazive politici pro-occidentale) cere azil politic în Statele Unite, unde se stabilește în scopul de a muri liniștit de cancer. Dar iranienii, popor străvechi și conservator din fire, n-au încredere în metastaza atestată de medicina modernă și cer extrădarea șeicului criminalul, pentru a-l spînzura cu mîna lor (ca să fie siguri, cum s-ar fi exprimat Ion Iliescu). Evident, președintele Jimmy Carter refuză, întrucît, pe vremea aia, americanii nu-și dădeau aliații exilați pe mîna propriilor popoare.

Ca răspuns, revoluționarii iranieni
iau cu asalt ambasada Statelor Unite din Teheran, sub pretextul (nu întru totul exagerat) că ea colcăie de spioni imperialiști. Șase diplomați americani reușesc să fugă din calea mulțimii dezlănțuite și se refugiază în reședința ambasadorului canadian Kenneth Taylor. Un agent CIA pe nume Tony Mendez (Ben Affleck) ajunge la concluzia că soluția optimă de a-i scoate din Iran e să mimeze un film SF intitulat Argo. Practic, să simuleze o echipă canadiană de producție care, vezi Doamne, ar căuta în Teheran niscaiva locații de filmare.      

Iar de-aici filmul lui Ben Affleck
devine, pentru o scurtă bucată de vreme, interesant, întrucît SF-ul fictiv al lui Tony Mendez e o savuroasă bazaconie de serie B, în care “extratereștrii ocupă planeta eroilor” , iar “regele extratereștrilor e distrus cînd oamenii dau dovadă de curaj”. Un regizor mai talentat, mai temerar și mai puțin decis să prezinte “faptele” (care fapte, veți vedea, au un destul de prăfuit aer documentaristic și trădează o acută lipsă de nuanțe ale inamicului iranian) ar fi intuit/exploatat enormul potențial (auto)ironic al situației. În fond, ce este politica externă a Statelor Unite decît un amplu remake al Planetei Maimuțelor, în care americanii obișnuiau să fie maimuțul planetar?   

Din păcate, ambițiile fostului companion
al lui J. Lo sînt larger than life, recte Iran. Sînt momente în care Argo pare decis sînt să calce pe urmele clasicului La battaglia di Algeri (în secvențele de deschidere mai ales). Diferența fundamentală e că Pontecorvo dovedea o remarcabilă finețe și corectitudine în redarea contextului istoric și politic (chestiune expediată aici printr-un voice-over didactic și cîteva aluzii geopolitice emise de specialiștii CIA), păstrînd același echilibru în portretizarea combatanților. Or, americanii lui Ben Affleck sînt exact așa cum se aștepta Mitt Romney să fie, cu excepția lui Affleck însuși, care arată în sfîrșit a bărbat. La polul opus, iranienii sînt niște declinări fie isterice, fie caricaturale ale deja clasicei idei de fundamentalism anti-american.

Pe undeva e corect: dacă vor corectitudine
politică, șiiții sînt liberi să regizeze propria versiune despre evenimentele din 1979. Sau să emigreze în masă în America, cerînd drepturi egale cu populația hispanică și cu lesbienele. Amănuntul pare să nu conteze în economia generală a filmului, întrucît toată lumea e de acord că Argo bubuie de suspans. Performanță remarcabilă, se pare, pentru o aventură CIA în care personajele freacă niște hîrtii, apoi vorbesc într-o sufragerie și finalmente transpiră puțin pe un aeroport. Mărturisesc că pe mine, unul, suspansul ăsta de tip funcționăresc nu m-a frisonat. Pentru un thriller operațional care se străduiește atît de mult să prezinte “faptele”, Argo e o poveste cu extratereștri, spioni și diplomați dramatizată excesiv, în care tensiunea rezidă, artificial, din niște foarte clasice întorsături de condei. Aștept, așadar, cu interes filmul despre viața și moartea lui Osama bin Laden. Știu sigur că-n acest caz bubuiturile au fost pe bune.   

* Argo (SUA, 2012). Regia: Ben Affleck. Cu: Ben Affleck, Bryan Cranston, Alan Arkin.

Publicat în Cațavencii, nr. 47, 28 noiembrie – 4 decembrie 2012