Prin anii ’70, despre Eugène Ionesco se vorbea cu întreruperi, în țară. În schimb, veneau de la Paris rapoarte despre ce zicea și chiar despre ce nu zicea dramaturgul despre autoritățile de la București. Cînd spunea ceva, de obicei de rău, turnătorii de la Paris și stipendiații regimului trimiteau pe întrecute la Securitate informări și analize, multe de o tîmpenie desăvîrșită. În perioadele lui de tăcere, Externele și Securitatea făceau planuri să-l invite în țară, ca să-l recupereze. Ionesco a refuzat invitațiile, din cauza regimului politic, pe care nu-l înghițea, și mai ales a Securității, despre care aflase multe de la românii din exil. În perioada aceea, tînărul istoric literar Gelu Ionescu scrisese o carte, prima în România, despre autorul Rinocerilor. Însă tocmai meritul manuscrisului, pe lîngă valoarea lui literară, că era primul de la noi despre Ionesco, îi speria pe editori. La prima editură unde a încercat, l-au dus cu vorba mai mult de un an. La Cartea Românească director era Marin Preda, cunoscut ca mai curajos, iar redactorul care citise manuscrisul era entuziasmat. Cînd a dat cu ochii de autor, Preda l-a întrebat ce i-a venit cu cartea asta. Se terminaseră scriitorii din țară de se apucase să scrie despre Ionesco, „care ne mai și înjură”? Moncher-ul se scosese. Nu că i-ar fi fost frică să nu-și piardă funcția, dar cum să publice o carte despre unul care ne înjură!?
Argumentul lui Preda
