Poate că, butonînd telecomanda între canalele TV preferate, te-ai oprit măcar o dată, și-ai și rămas un timp, urmărind din curiozitate Vînătorii de comori: România. Un fel de Pawn Stars autohton, care se întîmplă într-un anticariat din București și în fiecare marți seară, în premieră, pe History Channel.
Premisa emisiunii este simplă: un invitat-surpriză, prezentat, cumva fraudulos, ca o mare vedetă (cu excepția designerului de chiloți Cătălin Botezatu, ceilalți sînt celebri doar printre foștii lor colegi de școală), oferă un buget de vreo cîteva mii de euro pentru achiziționarea unor obiecte cu o tematică anume și, în 48 de ore, echipa de anticari-vînători trebuie să propună lucruri cît mai interesante, cumpărate din talcioc sau de pe la clienții care intră în magazin, un loc care pare încropit într-o magazie – cîteva încăperi cu pereți orbi, pe ale căror rafturi stau tot felul de chestii, în general vechituri nostalgice. Tranzacțiile, finalizate sau nu cu cumpărarea item-ului respectiv, au destule momente cringe, superjenante, și sînt intercalate cu comentarii ulterioare, din off, glumețe, cică, și cu informații copiate de pe Wikipedia. Spre deosebire de alte programe similare, nu afli mai nimic nou sau foarte interesant, nici vreun pic de istorie (un expert, întrebat ceva despre o piesă pe care o analiza, a spus că nu știe, ceea ce e impardonabil, nu atît pentru el, ca specialist, cît pentru realizatorii emisiunii, care n-au editat momentul ăla penibil), nici valoarea reală aobiectelor prezentate.
Exceptîndu-i pe recuperatorii de sticle, doze și pet-uri care fac coadă pe la automatele de reciclare, românii nu prea au cultura colecționării. Colecționarii existenți, relativ puțini, activează în comunități mici și fac schimb mai mult între ei; în consecință, piața e cumva limitată, iar obiectele nu prea au cum să aibă o valoare foarte mare ca să încapă și comisionul unui intermediar. În consecință, prețurile vehiculate în emisiune par complet nerealiste, cam scoase din burtă – puțină lume și-ar permite să plătească sute sau mii de euro pe ceva ce nu-i clar că poate fi o investiție pe termen lung.De exemplu, căciula de astrahan a lui Ceaușescu, cumpărată cu 2.000 de euro de la ginerele său, soțul lui Zoe, în speranța că, la o eventuală licitație în Occident, s-ar vinde și cu 50.000 (!). Numai că, eroare majoră, experimentatul anticar-șef omite să verifice cîte căciuli mai există în afară de asta. Logica spune că n-are cum să fie unicat: este cunoscut (din cartea Orizonturi roșii a lui Pacepa) faptul că nea Nicu era germofob, nu purta același lucru de mai multe ori, marea majoritate a pieselor de îmbrăcăminte doar o singură dată. Garderoba lui conținea sute de costume și perechi de pantofi, e de presupus, deci, că avea și multe alte căciuli.
Senzația pe care o dă la prima vizionare Vînătorii de comori: România e c-ar fi o piesă de teatru jucată de niște actori amatori care livrează, lemnos, replicile scrise pentru ei de un scenarist neinspirat. Dar chiar există casa asta de amanet în București (undeva prin Militari, pe lîngă Pasajul Lujerului) și are și un site minimalist, fără prea multă marfă la vînzare online. Pînă la urmă, judecînd realist, tu, proprietar de obiect valoros, de ce l-ai da doar cu jumătate sau, cel mult, două treimi din prețul lui de piață și nu l-ai ține pe olx pînă primești oferta corectă? Amanetul e doar pentru disperați, oameni care au nevoie de bani urgent și se-apucă să vîndă lucruri din casă pe mai nimic. Iar serialul ăsta – practic, o imensă reclamă între pauzele publicitare – pare făcut să le umple prăvălia vînătorilor de chilipiruri cu astfel de clienți.
Vînătorii de comori: România, 2024-, docu-reality show de cîștigat bani (ei) și pierdut timp (noi), produs și regizat de Christophe Brackx, șase episoade de 43-46 de minute, difuzat de History Channel.
Pacepa mintea de stingea.