Printre tot mai puținii critici de întîmpinare de la noi pe care te poți bizui e o prozatoare: Adriana Bittel. O recomandare din partea ei e totdeauna de urmat. Așa că atunci cînd am văzut ce-a scris ea pentru coperta a patra a cărții lui Bogdan Munteanu, m-am grăbit să scap de lacuna de a nu-l fi citit pe acest încă tînăr autor.
Povestirile din volum, cu întîmplări și personaje de cartier, au un aer casual sub a cărui lejeritate descoperi o conștiință artistică impecabilă și o tulburătoare putere de pătrundere psihologică. Cele mai multe sînt scrise la persoana întîi de cineva care pare și el un băiat de cartier, la vîrste diferite, vorbind despre sine însuși și despre alții, oameni obișnuiți, din partea cărora nu te aștepți la cine știe ce experiențe neobișnuite. Cu atît mai mult cu cît cel ce-i povestește nu pare nici el vreun firoscos care vînează bizarerii, nici cineva înzestrat cu talentul despicării firului în patru.
La fel ca personajele lui Caragiale, naratorul lui Bogdan Munteanu trece prin perplexități cărora nu stă să le afle cauzele de adîncime, ci merge mai departe, trecîndu-le cu vederea, cel mai adesea. Însă relatează cu o conștiincioasă naivitate și intră în amănunte pe care nu le înțelege, încît din desenul instantaneelor sale cititorul se prinde de o poveste nespusă, care-l întoarce pe dos. În „Feri baci“, prima povestire a volumului, povestitorul e un puber care împreună cu alți golănași din cartier cască gura la ce le spune un bătrîn ungur într-o limbă română aproximativă. Feri baci își evocă aventurile erotice din tinerețe, iar puștanii înghit în sec, invidioși pe succesul lui la femei, asta după ce-l fac să-și dezlege limba cu ajutorul a două țigări și tot atîtea doze de bere. „Boșorogul“, căruia îi place să se laude cu isprăvile lui, îi inițiază fără program pe ascultătorii săi, fiindcă n-are cine – tații lor sînt ca și inexistenți. „Ori trăgeau ca sclavii prin Spanii și Italii, ori se îmbătau și ne cafteau, ori nu le dădeam de urmă.“ După ce narațiunea lui Feri baci se întrerupe chiar înainte de momentul culminant, dintr-un motiv care-i face pe puștani s-o tulească de lîngă el, frustratul narator încearcă s-o ducă mai departe intrînd în rolul moșului, aude o voce, a tatălui absent, care-i zice să se ducă acasă și-l trage de ureche: „Și vocea, și mîna îi erau fără vlagă, aproape că nici nu le simțeam. Să mor, nu alta! De spaimă, de rîs, de rușine. Și de curiozitate“. Tehnic, acest mic text se trage din povestirea lui Salinger,„Omul-care-rîde“. Sub relatarea inocentă se ascunde sugestia unei a doua narațiuni, încețoșate, despre sexualitatea incipientă, curios temătoare, a băiatului, despre lipsa tatălui și despre ambiguitatea morții, ca dispariție, care poate fi și a tatălui, nu numai a bătrînului Feri.
Sexualitatea incipientă a puberilor, moartea, absența tatălui revin separat în povestirile din Ai uitat să rîzi, alături de finalul neașteptat al unei povești de iubire casnică sau de viețile, apocrife și adevărate, ale unor personaje cu nedreaptă faimă rea ori de o întîlnire amoroasă stabilită pe neve și ratată. Toate sînt relatate simplu, direct, în langaj de cartier, și toate subîntind ceața unor complicații pe care cititorul le bănuiește în spatele fiecărei povestiri, o ceață pe care sclipitor salingerianul Bogdan Munteanu o sugerează cu o artă perfect stăpînită.
Bogdan Munteanu, Ai uitat să rîzi, plus 5 proze noi și o fază, Editura Nemira, 2023.
