În arțagul de azi al lui Nicolae Breban se ascunde o rană nevindecată de aproape 50 de ani, pe care marele romancier o oblojește cu leacuri băbești și prin autosugestie. Din categoria leacurilor băbești: amintirile lui plăcute despre Dumitru Popescu-Dumnezeu, pe care Breban îl laudă și azi fiindcă ideologul lui Ceaușescu era admiratorul cărților sale. Elogiile lui pentru Cornel Burtică, din același motiv, și, nu în ultimul rînd, faptul că Breban crede și azi despre securistul infam Pleșiță că putea fi un om cumsecade, pentru că îi mai făcea lui cîte un hatîr. Lui Breban îi place puterea și se autosugestionează că o are.
Cînd i-a dat cu tifla lui Ceaușescu, toată puterea pe care Breban o avea în țară a dispărut, dar, în naivitatea lui orgolioasă, autorul Animalelor bolnave, care și-a încercat norocul la Paris fără mare succes, a continuat să-și închipuie că mai avea ceea ce dispăruse. Așa că, atunci cînd a început să facă naveta între Paris și București, Breban încerca să se convingă și pe sine însuși cînd le explica amicilor săi că lui Ceaușescu îi era teamă de puterea lui și din cauza asta îi îngăduia să se întoarcă în țară atunci cînd avea el chef.
De fapt, Breban a căzut atunci în plasa propriului său orgoliu și din disident, cum fusese, ajunsese să fie bănuit de mulți scriitori că făcea jocul regimului, ca dovadă ambulantă că Ceaușescu tolera disidența. Cînd s-a întors în țară după Revoluție și a primit de la Andrei Pleșu conducerea revistei Contemporanul, Breban a avut surpriza să nu fie întîmpinat ca un mare disident, cum se credea, și i-a cășunat pe păltinișeni, fiindcă, după părerea sa, confiscaseră o putere care i se cuvenea marelui romancier care era.
Atunci a început Breban războiul lui de întîietate culturală, al cărui ultim episod a avut loc la conferința de presă a noului șef al ICR, Radu Boroianu. După ce a anunțat Boroianu că Breban va fi președintele onorific al comitetului consultativ al ICR-ului, romancierul și-a scos din raniță vechile grenade anti-Liiceanu și Pleșu, plus una recentă anti-Patapievici.
Aidoma soldaților japonezi uitați în junglă care nu știau nici după 30 de ani că războiul se terminase, romancierul pare să nu fi aflat că Patapievici nu mai e de cîțiva ani președintele ICR-ului și a proclamat o victorie personală asupra păltinișenilor și mai ales asupra emulului lor. Atacatul Patapievici n-a găsit de cuviință să-i răspundă, lăsînd grenadele lui Breban să se fîsîie, încît arțagul președintelui onorific al ICR, venit să facă ordine în cultură, s-a transformat într-un pîrțag ridicol.