De cîteva săptămîni încoace, telefonul îmi este invadat de filmulețe cu Piedone în acțiune. Într-o zi, cînd aveam unghiile mai mari, m-a speriat gîndul că poate ieși din ecran să mă amendeze. Dar nu înainte de a-mi da peste mîini și a mă porcăi în toate felurile. Mă uit fascinat cum acest sac de piele năvălește în HoReCa cu aerul unui despot luminat de blițuri. Și cel mai mult mă uimește tonul cu care li se adresează celor găsiți nepregătiți. Urlă, zbiară, jignește, aruncă, își bagă gheruțele prin tot felul de blide, batjocorește oameni.
Privind zeci de asemenea intervenții, mă așteptam să văd cum i se mulează o tavă pe bască sau cum îi zboară pe live un castron de ciorbă între ochelari. Nici pomeneală. Lumea bagă nasul în pămînt și acceptă umilă acest tratament. În apogeul dilelii lui, Ceaușescu nu cred că o forța în halul ăsta. Dar Piedone poate. E înconjurat de admirația românilor de pe Tik Tok, chiar a multor adolescenți, din păcate. Pentru ei, acest tip de tupeu, mai mizerabil decît multe bucătării jegoase în care intră, e ceva cool.
E topul de pe lume, cum ar spune alt incfleuncer celebru, la fel de iubit de lume pentru bădărănia lui. Piedone de azi e parodiat, multiplicat și popularizat la greu, iar asta îl face un potențial candidat foarte important la funcția de primar al Bucureștiului, în cazul în care Nicușor se mută la Cotroceni. L-am și visat. Se făcea că tocmai mă întorsesem în România, după zece ani de căpșunărit în Spania. Îmi deschisesem o brutărie, afacere de familie, unde trudeam cu toții de dimineață pînă seara. Și într-o bună zi, intră pe ușă Piedone, vede o muscă și îmi aruncă o pungă de făină și niște cartoane de ouă pe jos. Nu știu dacă am mai apucat să îl salut, dar m-am trezit transpirat, cu febră musculară și cu întrebarea dacă Piedone a supraviețuit.