Aerul de militar de elită, în care a umblat învăluit Victor Atanasie Stănculescu după revoluție, n-a fost nimic altceva decît aer. O anume noblețe pe care s-au găsit destui să i-o atribuie, și care ar fi fost, chipurile, semnul unui trecut plin de calități păstrate la secret în timpul dictaturii, a făcut, o vreme, turul presei și al societății, după care s-a fîsîit și a căzut pe jos. Căci, în realitate, Stănculescu a fost cel mai rău soi de comunist, un mediocru care a făcut pe dracu-n patru să parvină și să se bage în partid cu acea sîrguință pe care o are musca în zborul ei spre curul calului.
S-a născut în 1928 la Tecuci. Pînă să vină comuniștii la putere, în Tecuci se prospera pe cinste și pe muncă. Dar această perioadă dificilă s-a încheiat în 1945. Odată cu victoria tancurilor sovietice asupra burghezo-moșierimii, pentru tinerii veleitari și fără pregătire, ca Victor, viitorul s-a luminat.
În 1948 e brigadier la Bumbești-Livezeni, dar nu zăbovește mult la roabă, ci se orientează spre munca orală. Securiștilor le place zelul de ciripitor al tînărului înalt și subțire, așa că-l fac instructor de șantier, apoi instructor sanitar. Partidul îl recomandă pentru Școala de Ofițeri de la Sibiu, pe care, dată fiind graba edificării socialismului și nevoia de cadre, o termină într-un an. Tot pe fugă, în doi ani, face Academia Militară „I. V. Stalin“ de la București. Trece apoi la repezeală printr-un curs de două luni la ASE și atinge, astfel, piscul pregătirii teoretice și practice ale omului nou.
În această perioadă se face remarcat, date fiind uniforma și statura, de nevestele ofițerilor de rang superior din garnizoana București. Șefii lui de la Centrul de Instrucție de Artilerie „Mihai Bravu“ obișnuiau să-l însărcineze cu diverse treburi gospodărești, iar cucoanele atît așteptau. Plictisite de coloneii abrutizați de băutură, ele descoperă subțirimea și lungimea tînărului absolvent și îl solicită la treburi casnice din ce în ce mai mult. Și, ca prin farmec, la un an după ce e făcut locotenent, Victor Stănculescu se trezește locotenent-major, pentru ca, două săptămîni mai tîrziu, să fie avansat „la excepțional“ căpitan. Faptele par să fi fost într-adevăr excepționale, chiar dacă au rămas îngropate în pernele transpirate ale doamnelor colonel.
În 1957 reușește să se strecoare în partid, deși încercase încă din 1952. Partidul Muncitoresc Român îl considera, pe baza delațiunilor din unitate, prea leneș pentru această răsplată. Dar, la sfatul unei neveste căreia îi călărea imaginația, a făcut un curs de pregătire politică la universitatea de marxism-leninism și porțile i s-au deschis.
Pînă să ajungă să omoare oameni în Piața Operei de la Timișoara și pînă să ia parte la lichidarea protectorilor săi, Elena și Nicolae Ceaușescu, Victor Stănculescu a dus o viață de boier sinecurist în funcții militare tot mai înalte. După moartea lui Gheorghiu-Dej, s-a făcut remarcat nu atît de noul dictator, cît de nevastă-sa. Stănculescu s-a oferit să-i deretice și ei prin dormitor, iar Lenuța l-a recompensat cu funcții din ce în ce mai mari.
1989 îl găsește prim-adjunct al ministrului Apărării Naționale. E anul crimelor sale, în care Victor Atanasie Stănculescu a tras atît foloase, cît și în mulțime.
