Mare e puterea propagandei, dar nu mai mare decît cea a prostiei la nivel înalt. Sînt de acord 100% că asistăm la ascensiunea dreptei radicale, dar, în același timp, am cele mai mari îndoieli cu privire la succesul fulminant al extremei drepte. În găleata cu „suveranism“, ideologii au îngrămădit totul. Adică tot ce nu le convine, tot ce nu e muc și sfîrc devine, imediat, ori fascism, ori comunism. E, poate, o caracteristică a post-democrației, în care, în locul argumentelor și evidențelor, orice adversar devine dușmanul absolut, mesagerul tenebrelor, depozitarul răului absolut.
Sper că țineți minte. Oricine era cu vaccinul anti-Covid aparținea ocultei mondiale, era vîndut sorosismului, era spălat pe creier. Oricine era anti-vaccin devenea automat agent al Moscovei, conspiraționist și, cum altfel?, spălat pe creier. Spălăturile astea pe creier au făcut epocă. Nu era loc de întors. Și, conform unei logici ucigătoare, nu aveai voie să pui întrebări, să aduci argumente, să scoți de la sertar date concrete: asta era inadmisibil, o dovadă a trădării. Cu asta nu spun că grupurile fanatice ar fi beneficiat de vreun motiv de admirație sau înțelegere. Fanatismul nu are circumstanțe atenuante. E o decolare din sfera umanului spre alte sfere, mai înalte, dar sigur inumane. Problema e a celor care stau între extreme. Au o părere sau alta, dar nu-s convinși nici de una, nici de alta. Da’, vaccinul e bun, da’ chiar nu a făcut rău? Care e raportul dintre accidente și vindecări? Sau da, vaccinul e rău, da’ oare toată lumea e nebună și vîndută? Nu cumva boala există și omenirea nu a mai cunoscut una asemănătoare? Poate că ar trebui să ne apărăm. Astea sînt întrebări raționale și cred că încă îi observăm pe fanatici bătînd toba și ridicînd flamura verde înspre oaste.
Această lungă introducere se leagă de răcnetele izbucnite în social media, legate de triumful AfD într-un land german. Eu sînt Gică Contra, nu că aș simpatiza cu programul lor. Dar îmi pun întotdeauna problema de ce ajungem aici. Și am s-o iau, cătinel, mai de departe, cu un alt exemplu de „extremism“ care nu s-a dovedit (încă) extremism.
În urmă cu mai bine de patru ani, Italia a cunoscut fenomenul Meloni, însoțit de aceleași răcnete: fascism, extremism. Că așa sunau răcnetele Apocalipsei. Ce s-a întîmplat? Giorgia Meloni venea din zona dreapta-extrema dreaptă. Doar că cele mai multe „argumente“ s-au dovedit apă de ploaie. Economia Italiei s-a redresat, Meloni e premier de peste patru ani (un record), susținerea NATO și a Ucrainei e la vîrf, iar neofascismul italian e în stand-by. Mai mult, trumpismul Giorgiei nu a abandonat identitatea și interesele Peninsulei. Greu mai poate susține cineva, azi, fascismul ei. Carevasăzică una se macină la moară și alta se toarnă în saci.
Ce mă tulbură la AfD-ul german e chiar identitatea personală a șefei. Alice Weidel este o politiciană germană născută la 6 februarie 1979, economistă și deputată în Bundestag din 2017. Este homosexuală declarată și trăiește într-un parteneriat civil cu Sarah Bossard, producătoare de film născută în Sri Lanka și crescută în Elveția. Păi, cum zice cineva, Alice ar fi fost executată rapid, în perioada 1933–1945, în țara minunilor, Germania. Da, este eurosceptică, da, este împotriva monedei unice și împotriva unei Europe federale. Da, este împotriva imigrației ilegale. Este pentru o poliție și o armată germane puternice. Este împotriva politicii energetice europene, așa cum se înfățișează în prezent, cu cea mai scumpă notă de plată din lume. Dar asta e o dovadă de fascism? Poate. Nu știm. Ce știm, însă, cu siguranță, e că politica oficială germană a gripat rău motorul Europei, iar viața multor cetățeni germani e mai grea și mai problematică. Poate că aici ar trebui să căutăm motivul real. Neputința, incompetența și explicațiile nasc monștri. Cînd tot ce poate pune pe masă cetățeanul e o explicație vagă, să fim siguri că va căuta rezolvarea în altă parte.