Eu nu cred în astrologie. Nu cred în semne cerești. Știu că atunci când dispare soarele în miez de zi nu este vorba despre o vrajă sau despre un blestem, ci ar putea fi o eclipsă. Știu asta pentru că trăiesc în secolul XXI, iară nu în Evul Mediu.
Nu cred, așadar, că Jupiter s-a vorbit cu Saturn să se alinieze cu Neptun și Marte chiar luni, deasupra comunei Viișoara, din Dâmbovița, și să facă în așa fel încât o fetiță de opt ani să moară în veceul medieval din curtea școlii unde fusese dusă de părinți să învețe.
Nu cred că în 2012 o țară membră a Uniunii Europene mai poate invoca ghinionul pentru că are școli unde copiii sunt nevoiți să meargă în curte pentru micuțele lor nevoi fiziologice.
N-o să vă placă ceea ce am să scriu în continuare, dar faceți un efort și citiți, pentru că doar o scriere/rostire cu voce tare a enormității ne va exorciza de nerostibilul propriei noastre nepăsări. E greu ce vă cer și e nedrept, pentru că nu era copilul vostru, dar faceți acest efort, ca să înțelegeți. Sau opriți-vă aici.
Încercați să vă imaginați. O fetiță de 8 ani. Cu părul pieptănat îngrijit, cu o posibilă fundă, sau fără. Îmbrăcată cu mâini tremurânde de către o mamă obosită, cu noaptea-n cap. O mamă care îi pune fesul pe cap, îi aranjează hăinuța sau paltonașul și, înainte de a-i da ghiozdanul, are grijă să-i ridice fularul cât mai sus. E încă frig, iar medicamentele costă.
Poate avea un paltonaș roșu. Nu știu, dar fetele mele au. Cred că aproape orice fetiță are, până la o anumită vârstă, un paltonaș roșu. Dar să admitem că EA nu avea. Poate avea o geacă roz. Sau nu. Poate avea o haină simplă, mai roasă, cumpărată de la second hand. Dar poate că ea se simțea ca și cum ar fi avut un paltonaș roșu, un fular alb și niște bucle rebele care ieșeau de sub fes și se zbânguiau pe niște obraji înroșiți de frig.
A ajuns la școală, râzând și lăsând în urmă o mamă liniștită. Copilul ei e la școală. Cel mai rău lucru care i se poate întâmpla e să primească o notă mică. Nu-i un capăt de lume pentru o fetiță de clasa a II-a.
E pauză. Se îmbracă în grabă, cu evident mai puțină grijă decât a avut-o mama. Probabil că își lasă fularul în clasă. Dar are o scuză: are doar opt ani și pauza e scurtă. Fuge în curte, împreună cu prietenele ei. Râd, se împing, fug, râd. Nu le-am înțelege, dar pentru ele e esențial. Sunt cele 10 minute de libertate înaintea unei noi ore de plictiseală în compania unui cadru didactic sictirit și prost plătit. Tot fugind și to îmbrâncindu-se, ajung în spatele veceului din curte. O chestie istorică, datând din vremea străbunilor. Dar pe ăsta îl au. De ce se joacă acolo nu știu. Dar au doar 8 ani. Doar 8. Opt.
Sub greutatea lor, a trei fetițe de 8 ani, construția făcută pe bani grei de o firmă locală, prietenă cu un primar sau altul, cedează. Sub greutatea unor fetițe de 8 ani. Iar ele se prăbușesc într-o groapă fetidă și care, într-o lume normală, n-avea ce căuta acolo. Două dintre fetițe sunt scoase repede. A treia, cea care credea că are un paltonaș roșu, un fular alb și toată viața înainte, nu.
De-abia după zeci de minute, după ce au fost numărați toți elevii școlii, după ce au căutat-o în hazna cu o bară care i-a găsit doar fesul, fetița cu palton roșu este scoasă de către cei de la ISU. Moartă. Înecată cu căcat.
Nu, nu e un singur vinovat. Sunt mulți, foarte mulți. E Baba, e Funeriu, e Andronescu, e Anton, e Adomniței, e Hărdău, e Miclea, e Athanasiu, e Marga. Sunt toți yesmanii care au clamat reforma învățământului. Sunt toți șefii lor, subordonații lor și șefii șefilor lor și așa mai departe. Un lung șir de idioți care au făcut asta posibil. Un lung șir de idioți care, cu mâna lor, au împins-o înapoi în hazna pe fetița de 8 ani, încercând să o facă să tacă, să nu spună nimănui că sistemul e putred, corupt și ucide.