Au revoir, orori!

Dacă soldații francezi ar fi servit patria așa cum trailer-ul își servește filmul, atunci orice pîlc anemic de pomi ar fi devenit Pădurea Spînzuraților. Și dacă trailer-ul ăsta ar fi un chelner din Constanța, atunci Mutu ar avea tot dreptul să-l bată cu o țeavă învelită în prosop.

Rar am văzut un trailer mai prost pentru un film atît de bun. Desigur, e greu să comprimi o experiență de două ore într-un minut și jumătate. Mai bine mergi la sigur și nici măcar nu încerci.

Înmugurit din seva romanului omonim pe ale cărui coperți stau laurii premiului Goncourt, Au revoir là-haut filmul are neobrăzarea să folosească reflectoarele pentru fotosinteză și să-l transforme, cadru după cadru, într-o bijuterie cinematografică rar întîlnită în zona filmelor măcar fie și un pic comerciale. Ceea ce explică premiul César pentru regie. Și cel pentru cinematografie. Și toate celelalte premii.

În tranșee, primul război mondial abia își mai trage suflul. Din păcate, îl trage din gura tunului. Un ultim atac idiot, stârnit de lt. Pradelle, jigodie sinistră speriată că vine pacea și nu apucă să-și facă suma de glorie, bate în cuie destinele soldaților francezi asemeni capacelor de sicriu care au acoperit înfumurarea și incompetența corpului ofițeresc de-a lungul istoriei și de-a latul cimitirelor. Albert Maillard aproape că moare îngropat de viu de un obuz. Are noroc, camaradul Édouard Péricourt îl smulge înapoi la viață. Și nu doar atît: Péricourt nici nu-i va spune vreodată, superior, „Să-mi fii recunoscător!” pentru că un alt obuz i-a spulberat jumătate din față. Cam greu să comentezi fără mandibulă.

Dar uite că a venit pacea. Și bucuria de a trăi după coșmarul anilor de război. Franța se aruncă în nebunia anilor ’20 și, din cînd în cînd, se simte vinovată față de fraierii care și-au vărsat oasele pentru fericirea ei de acum. Așa că mai aruncă niște mărunțiș pe monumente patriotice și patriotarde, să vadă eroii că n-au murit degeaba.

Bravo, am rezolvat-o cu morții. Dar ce facem cu schilozii? Unii dintre ei mai au ochi să vadă. Mai au voci care-și strigă durerea. Mai au pumni pe care îi ridică plini de revoltă – nu în număr par neapărat, dar au. Mai au picioare pe care ar vrea să le îndese în curul unei societăți care i-a dat brutal la o parte, pentru că îi stricau estetica tabloului interbelic.

Desfiguratul Péricourt și amicul Maillard sînt împinși la periferia vieții. Ultimul încearcă să subziste. Primul vrea să se răzbune. Pe societate, pe destin, pe ipocrizie și pe viermele ăla de Pradelle, brațul armat prin care Republica i-a smuls fața, viața și viitorul. Péricourt își reamintește că e artist. Unul genial de talentat. Capabil să-și ascundă diformitatea sub măști superbe, nu sub mizeriile hidoase pe care i le oferă felcerii francezi. Numai bun să vrăjească politicienii locali cu promisiunea unor monumente care nu vor fi realizate niciodată.

Nu insist mai departe cu povestea. Scoasă în afara filmului, ea își pierde farmecul așa cum floarea-de-colț își pierde frumusețea cînd este smulsă munților. Nu contează doar simpla înșiruire de evenimente, indiferent de cît ar vrea să vă inducă asta filmele idioate de la Disney și nu numai. Dupontel e un artist, nu un muncitor, și asta se vede din tonul donquijotesc, din zvîcnirile de suprarealism, din duioșia care îmbracă scenele-cheie, mută, dar cu atît mai vibrantă, din zgîrcenia cu care își alege replicile și naturalețea cu care reușește să spună enorm doar privind atent niște ochi speriați, ascunși după o mască. Francezul are talent și, mai presus de asta, are un suflet imens.

Au revoir là-haut nu este un film. Este o călătorie magică înspre profunzimile naturii umane, împletind în zborul său liniștit omenia, abjecția, sinistrul, ridicolul, absurdul, regretul, deznădejdea și speranța într-un vîrtej fermecător.

Au revoir là-haut. R.: Albert Dupontel. Cu: Nahuel Perez Biscayart, Albert Dupontel, Laurent Lafitte, Niels Arestrup, Émilie Dequenne, Mélanie Thierry.