Demult, tare demult, pe vremea cînd cursa de 24 de ore de la Le Mans avea relevanță, notorietate și fani, un Henry Ford, altul decît descălecătorul legendar care a pus imperiul omonim pe picioare și l-a snopit la Posada pe Carol Robert de General Motors, umbla roșu de nervi ca o sfeclă răsfiartă. Aparent, onoarea lui de businessman se cerea reperată urgent, după ce Enzo Ferrari o folosise delicat să se șteargă pe picioare. În loc să apară în fața lumii drept mîndrul proprietar al mărcii cabrate, Ford rămînea doar fraierul folosit de italian ca să obțină condiții mai bune în negocierile cu Fiat.
Ford se va răzbuna. Și va face asta în buna tradiție americană. Adică va arunca cu bani în problemă pînă cînd Ferrari va fi umilit în cursa din titlu.
Conflictul inițial avea hazul său. Ferrari pornea din poziția de Sauron, inexpugnabil și imbatabil pe pistă, net superior țăranilor de la Ford de la prima piuliță și pînă la ultima cută din costumul pilotului. Să vezi un grup de entuziaști cum își pun mintea să spargă limitele mecanicii și un dement care calcă sub roți legile fizicii, totul culminînd în triumf, asta era o propunere savuroasă. E drept, cu parfum puternic de docu-drama, dar asta contează mai puțin spre deloc. Calitatea va atrage privitorii și-i va ține lipiți de scaun, dacă nu cumva îi va ademeni înapoi de vreo cîteva ori. Joker a predat lecția asta perfect și trebuie să fii de rea-credință ca s-o mai contești.
Din păcate, travaliul creativ și exuberanța momentelor de vruum-vruum sînt întrerupte, mînjite și plictisite de scene în care managementul insistă să fie simultan și rău, și prost. Degeaba e filmul marketat drept Ford v Ferrari prin alte părți, titlul mult mai corect ar fi Meseriașii angajați de Ford vs. dobitocii din conducerea Ford. Ceea ce promitea să fie lupta între doi titani se rezumă, în bună parte, la meschinării făcute de șobolanii la costum.
E fix genul de scenariu îngălat pe care l-ar scoate un comitet: trebuie să fie x% aia, y% ailaltă, totul conform rețetei stabilite în ședința de producție.
În fine, să trecem peste timpul irosit prostește cu acești nimeni care merită un șut în feedback. Momentele curselor ar trebui măcar să strălucească, precum roua pe capotă într-o dimineață însorită. Strălucesc? Dacă dai cu lac de unghii peste ele, poate. E nevoie de talent real ca să filmezi fiecare cursă din film în cel mai convențional mod cu putință. Urlă cadrele la spectator „Anii ’70!”, iar senzația că ai mai văzut un film extrem de similar înlocuiește demoralizator și suspansul, și beția vitezei. „Dar bine, e film de curse, ce ai vrea, Kubrick?” Aș vrea dinamic. Aș vrea interesant. Aș vrea să nu văd aceeași succesiune plicticoasă de cadre filmate din unghiuri la fel de clasice ca și Iliada. E un motiv pentru care filmele de acțiune și omor nu mai încep cu „cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe Rambo Peleianul”. Aș vrea să nu mai văd că protagonistul depășește mașini doar prin puterea rictusului. Băieții ăia au făcut minuni de inginerie, lămurește-mi-le. Alternează-mi nebunia de pe traseu cu mici explicații de la standuri, e genul de combinație care rezultă în suspans și imersiune. Pentru că despre asta ar trebui să fie vorba: excelența de design și virtuozitatea pe pistă. Ar trebui, dar comitetul a decis altfel.
Și totuși, aș fi trecut cu vederea regia calpă și scenariul mediocru. Matt Damon și mai ales Christian Bale salvează prin interpretare zeci de minute dintr-un film parcă prea lung pentru ce s-ar fi vrut. Din păcate, nici măcar Bale nu poate face minuni. Nu atunci cînd finalul insistă să tragă brusc de volan și să luzarească tot efortul de pînă atunci. De acord, ăsta e adevărul istoric. Dar cînd realitatea injectează doar o doză masivă de frustrare în ochii spectatorilor, parcă ar trebui să te gîndești și cum o prezinți. Există glorie în înfrîngere. Dar nu există nici un dram de farmec în tonul sec, mecanic și lipsit de suflet care încheie filmul și face privitorul să mîrîie nervos: „Fuck. This. Movie”.
Le Mans ’66. R.: James Mangold. Cu: Matt Damon, Christian Bale.
1.519 vizualizări
