Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

AUGUSTIN IOAN: „Identitatea nu e neapărat ceva de laudă, adică să ai sau să fii cum nu mai e nimeni”

Zoom AUGUSTIN IOAN: „Identitatea nu e neapărat ceva de laudă, adică să ai sau să fii cum nu mai e nimeni”

Arhitect și filosof al arhitecturii, om de mare viziune și totodată creator cu un simț practic fără egal, Augustin Ioan gîndește arhitectura și la scară monumentală, dar și pentru trebuințele omului obișnuit. Avem o relație specială de cînd și el, și eu am primit cîte un cățel de la prietenul nostru Hanibal Stănciulescu.

Cristian Teodorescu: Se umple Bucureștiul de blocuri. Și pe la margini, dar și prin cartierele știute. Dacă ar veni la tine doi tineri căsătoriți, unde i-ai sfătui, ca arhitect, să-și cumpere un apartament?

Augustin Ioan: Bucureștii erau deja plini de blocuri din 1989. Acum, după bula imobiliară și programul „Prima casă“, au dat pe-afară, la propriu, în zona peri-urbană și chiar rurală, dar și în centrul istoric. Dar, despre asta, poate discutăm altă dată. Pe tinerii căsătoriți i-aș sfătui, patern deja, că depinde de resursele lor să le pot da un sfat eficient. Proximitatea cu slujba este un criteriu bun de alegere a unei locuințe, calitatea școlilor din vecinătate, dacă vor avea și prunci, o alta. Cu aceiași bani, poți lua un bun apartament, construit obligatoriu după 1977, într-o zonă cu echipamente urbane și unde, fiind lume, sînt și servicii, sau un apartament mai mic într-un bloc nou, cu riscuri legate nu de stabilitatea structurală, ci de calitatea cartierului, a vecinătăților, a drumurilor, sau cu riscul navetei zilnice, care le va consuma bruma de timp liber rămas, o casă la periferia apropiată sau îndepărtată. Dar, de cînd văd că s-au construit blocuri în proximitatea gropii de gunoi de la Glina și că sînt locuite, nu știu ce să mai zic… În orice caz, calitatea cartierului este cel puțin la fel de importantă ca și calitatea locului propriu de viață, ba chiar aș investi mai mult în spațiu public de calitate, parc, grădinițe și școli, decît în suprafață locuibilă, dar pe răgălii.

C.T.: Cum îți poți da seama, ca om obișnuit, dacă merită să cumperi un apartament într-unul dintre noile cartiere rezidențiale?

A.I.: Nu ești chiar om obișnuit dacă îți permiți un apartament sau casă semi-detașată într-o lotizare de tip gated community (așadar un țarc păzit, repudiat de urbanismul occidental încă din anii ’60, dar în vogă pe lîngă Zoo Băneasa) cu piscină. Întrucît sîntem bizari, ca țară, cu cei peste 80% proprietari de locuințe (după ce s-a debarasat dl Petre Roman, pe nimica toată, de apartamentele comuniste, dar care nu au fost niciodată gîndite să funcționeze pe durată medie ca proprietăți), piața e distorsionată și orice afirmație generalizatoare – hazardată. Există investitori singuratici, care dezvoltă plombe în zona centrală, vînd și reîncep ciclul, fără să se hazardeze în mari proiecte. Există dezvoltatori medii, care au rulat deja un număr de proiecte mici și vor să crească, dar nu pînă acolo unde să fie obligați să ofere și servicii comunității pe care o agregă. Există, apoi, marii dezvoltatori, care fac cîte-un orășel deodată, dar fără dotările care îl fac, din pădure de bloace, o acasă.

Ca om obișnuit, care pot conta pe o sută de mii de euro, m-aș asocia cu încă vreo cîțiva, am lua un teren, am angaja un arhitect bun (în exemplul de față, pe mine…) și am dezvolta fie o locuință colectivă, dacă terenul e central, fie un cluster de case proprii, astfel încît să controlăm procesul cap-coadă, calitatea spațiului personal, dar și a celui semiprivat/semipublic creat, reducînd, astfel, costurile, la aproape de valoarea lor per metru pătrat construit desfășurat (adică, acum, o medie de circa 750 de euro, care include instalațiile, foarte probabil 1000 de euro cu finisaje de calitate, iluminat și mobilier). Merită deranjul, cîștigînd intimitate, identitate personală și certitudinea că nu ești spoliat. Știu familii lărgite care au lichidat totul și s-au strîns, astfel, laolaltă.

C.T.: În alt interviu îmi spuneai despre Catedrala Mîntuirii Neamului, că va fi veche de nouă. Dar la un cutremur mai mare cum crezi că se va descurca?

A.I.: Perfect, e proiectată în acest sens, nici o grijă! Ceea ce spusesem eu era ceva ușor diferit: că va arăta veche, bătrînicioasă, fără, însă, a fi tradițională. Tradiția este ceva mult mai imponderabil decît se crede, nu se ascunde nici în imitarea formelor fixe istorice, nici în monumentalitate.

C.T.: Va deveni Catedrala o clădire emblematică a Bucureștiului? Căci Casa Poporului, care mie nu-mi place, a ajuns marele obiectiv turistic al Capitalei.

A.I.: Da, firește, cum devin toate mega-edificiile, confundîndu-se excesul dimensional cu monumentalitatea. Dar nu e spre lauda lor. Vorba ceea, pune, Doamne, pază gurii mele!

C.T.: Care sînt clădirile care dau identitatea Bucureștiului?

A.I.: Identitatea nu e neapărat ceva de laudă, adică să ai sau să fii cum nu mai e nimeni. Vorba dumitale de adineauri: Casa Republicii (așa e numele ei oficial sau, de la Adrian Năstase cetire, Palatul Parlamentului; a poporului nici Ceaușescu n-a avut tupeul s-o cheme!) dă identitate, azi, Bucureștilor. Or, edificiile care ne arată apartenența ca neam, concomitența istorică (precum edificiile din întreaga perioadă a Regalității) au conferit și mărci identitare colective, căci așa au fost gîndite: să arate că și noi sîntem ca ei, occidentalii la care ne-am raportat mereu, cînd nu am fost sub ocupație militară sau ideologică. De la CEC și Poștă sau Bursă, ori Palatul Cantacuzino, sau, mai tîrziu, palatele administrației centrale sub Carol II, de la Palatul Victoria la Regia Monopolurilor, 1936 și, mai ales, Școala de Război/Academia Militară/Univ. de Apărare, 1937; Palatul CFR/Ministerul Transporturilor (terminat în 1946, sub Mihai I, toate ale arh. Duiliu Marcu) sau biserica Mănăstirii Cașin (arh. Ionescu-Berechet), sau Sf. Elefterie Nou (arh. C-tin Iotzu, tot sub Mihai I terminată), probabil cea mai frumoasă biserică neo-bizantină interbelică din Capitală (și cu o Fecioară cu Pruncul pictată de Arsenie Boca). Mai am, dacă mai vrei. E de unde, a fost o vreme bună, și pentru modernizarea patriei prin arhitectură și urbanism, monarhia!

C.T.: După tine, cine au fost cei mai mari arhitecți pe care i-a avut România și pentru care fapte?

A.I.: Au fost mulți de cea mai bună calitate: Marcel Janco – pentru avangardă; H. Creangă – pentru arhitectura modernistă, Duiliu Marcu – pentru edificii remarcabile, latinizante în cheie modernă, severă, G.M. Cantacuzino – pentru cărțile sale neîntrecute, de cultură arhitecturală, pentru revista Simetria, dar și pentru lucrări arhitecturale excepționale (blocul Kretzulescu, care urma să antureze pe trei laturi biserica eponimă, cu o arhitectură de insulă antică, romană; restaurarea Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia; biblioteca mitropolitană de la Iași, proaspăt restaurată, ultima sa lucrare, apoteotică și proaspăt restaurată de ÎPS Mitropolit Teofan); cred că Ionescu-Berechet este cel mai important arhitect de biserici și ignor pe mulți, mulți alții. Sînt citabili și dintre cei care au lucrat sub comunism: savantul cărturar Grigore Ionescu, Mac Popescu cu echipele lui cu care a inventat și ilustrat programul de case de cultură pentru tineret, academicianul Romeo Belea. Pentru cei mai tineri decît ultimii doi (care sînt încă activi), am o carte întreagă: Zece arhitecți de zece, apărută în 2003. Cred că aș mai face o carte, Încă zece arhitecți de zece.

C.T.: Văd că se tot construiesc imobile de birouri, de-astea cu pereți de sticlă. Nu-s cam multe în raport cu cererea?

A.I.: La sumele investite, se construiesc după studii de piață destul de serioase ca să nu fie puține, sau multe, ci fix de-ajuns pentru corporațiile transnaționale, care sînt doar în trecere pe aici: birouri de clasă A, fără identitate, pe non-locuri, noile deșerturi urbane. Birourile, însă, nu trebuie să fie doar în office buildings noi, cu pereți-cortină. Sînt destule ­– și salut tendința – găzduite în restaurări de edificii din secolul al XIX-lea sau antebelice, mai ales cu firme de creativi, care creează tot felul de hubs, de locuri de întîlnire și interactivitate; inspiră zona să se curețe și să crească. Lor le datorăm multe din casele salvate în ultima decadă, lor și oamenilor cu destul gust, puțin snobi, care vor să iasă din rînd mai degrabă prin lucruri de calitate, cum au văzut prin Vest.

C.T.: Ce le spui studenților tăi cînd te întreabă care ar trebui să fie relațiile lor cu un client care are bani, dar îi lipsește bunul gust?

A.I.: Adică exact opusul celui de mai înainte? Cred, trebuie să spun de la început, că această categorie s-a împuținat dramatic. Banii s-au plimbat (uneori, s-au spălat), dacă s-au mai întors din Vest, au deja pălățelele făcute; următoarea generație a fost clasa mijlocie emergentă și s-a cam isprăvit și cu ea, căci s-a cazat fie în penthouses, fie în gated communities; apoi, a început să vină la rînd lower middle class, copii din multinaționale, care cred că știu arhitectură, au opinii ferme, dacă nu cumva și cunoștințe de IT care îi fac să se creadă Minitehnicus în materie de arhitectură. Aceștia sînt cei mai dificili clienți, acum: pseudo-cultură generală, dar expuși la informații de toată mîna despre case, care te lasă ei să știi ce și cum trebuie să proiectezi… Eu sînt pentru proiectarea participativă, pentru dialogul cu clientul și așa mai departe, dar tot a trebuit să mă despart de unii, care deveniseră impertinenți.

C.T.: Ce îți dorești de la tine, ca arhitect?

A.I.: Acum, chiar acum, îmi doresc să pot reface școala din comuna Dorobanțu, județul Tulcea, unde m-am născut, străbunicul a fost notar, bunicul a fost croitor, tata a fost directorul acestei școli și mama mi-a fost învățătoare. Școala a ars recent, dar sînt optimist că îi pot ajuta pe consătenii mei, care-s oameni de toată isprava! Altfel, mai am două edificii pe Domeniul Regal Săvîrșin, pe care sper să le văd ridicate și sper să mai transmit cîtorva generații de studenți ceea ce știu, ca profesor.

Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Sincer, nu mi-as mai pierde vremea cu aceasta rubrica lipsita de orice justificare publicistica. Insiruirea unor informatii carora le lipseste “verbul” n-are sens nici macar utilizand acet artificiu jurnalistic – interviul. Daca o sa va justificati cu ‘esti prost si nu intelegi’, iarasi, v-ati gresit menirea.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • Scoaterea de sub acuzație a cifrei paișpe

    13 noiembrie 2018

    De ce stă cifra paișpe sub streașina radicalului ca într-o stație de autobuz? În primul rînd ca să nu o ude ploaia și apoi fiindcă îl așteaptă pe Albert Einstein […]

  • UE pentru adulți

    13 noiembrie 2018

    Doi asteroizi lovesc, la interval de o zi, România: rezoluția Parlamentului European și raportul MCV. Sînt desprinși din nebuloasa alegerilor europarlamentare de anul viitor și accelerați de cîmpul electoral al […]

  • Show complet cu motociclist

    13 noiembrie 2018

    Călin Popescu Tăriceanu cere timp pentru a-și construi apărarea în fața acuzațiilor neclare ale DNA. E dreptul lui și nu prea e. De când a reajuns la putere, pe umerii […]

  • Taica Lazăr

    6 noiembrie 2018

    Narcisismul procurorului general al societății civile dădu în clocot și făcu bulbuci săptămîna trecută, cînd taica Lazăr, plin de candoare și răsfăț, ne-a demonstrat că n-a făcut-o pe mortul în […]

  • Adevărul pe vremea valizei

    6 noiembrie 2018

    Adevărul nu încape tot într-o valiză. Nu se ascunde doar în curțile din Teleorman. Mai poate fi găsit și în Curtea de Apel de la Alba Iulia, și la Înalta […]

romania100