Ce face psihologul, în acest caz Aurora Liiceanu, în fața izolării și a fricii de coronavirus? Dar noi, ăștilalți, care ne deprimăm, facem atacuri de panică și descoperim că în mintea noastră exista cineva de care habar n-aveam? Fiindcă, în afară de măsurile pe care le luăm ca să nu ne molipsim de virusul ăsta, există riscul să ne scrîntim sau să avem reacții groaznice, dacă n-avem grijă și de mințile noastre.
Cristian Teodorescu: Ce faci acum, de cînd cu izolarea și carantina?
Aurora Liiceanu: Totul mi se pare confuz, Uneori se repetă aceleași lucruri, ca și cînd sînt noi informații. Mi-am schimbat bioritmul și obiceiurile, adică sînt dezordonată. Am o libertate în care timpul este afectat și uneori mi se pare că se mișcă prea încet și știu că se datorează unei stări de așteptare, să se termine odată. Mi-am făcut ordine în dosare cu notițe, cursuri, materiale documentare, am aruncat multe. De asemenea, în bibliotecă. Dar am făcut ordine și în acte și hîrtii administrative, facturi etc. Aș mai avea în acest sens de făcut multe, n-am terminat. Am recitit cărți uitate, acum la modă, reluate în media literară, ca Frica în Occident (secolele XIV-XVIII), scrisă de istoricul medievist Jean Delumeau, și Ciuma lui Camus.Sînt în grupa de risc, conform cronologiei discriminative abordate de oficialități. Ca atare, înseamnă că grupa de vîrstă de după majorat se sparge în două subgrupe, cei pînă la 65 de ani și cei după această vîrstă. Mi se pare că sînt exclusă social pe un criteriu oarecum incert. Preferabil era să se spună că această grupă de vîrstă este la risc pentru că au mai adesea boli, uneori cronice. Poate că infecția cu acest virus vine la pachet cu alte boli, care ar fi cauze principale de deces. Îi înțeleg, din perspectivă psihologică, pe cei care evadează din carantină, pentru că ei vor să trăiască normal.Noi, cei izolați, trăim nu anormal, ci nenormal.Recent, în ziarul El País, un jurnalist se referea la timpul pre-coronavirus scriind: „Ce fericiți eram atunci și nici nu știam!”. Pare o pledoarie pentru a trăi prezentul, pentru că viitorul este imprevizibil, incert.
C.T.: Suferi din cauza izolării?
A.L.: Sigur că sufăr. Uneori, cred că trăim ceva foarte aproape de ce trăia Robinson Crusoe, acolo era vorba de survival, nu ce vedem în caraghioasele filmulețe făcute astăzi. Și Robinson Crusoe nu stătea într-un apartament adesea meschin – nu toți au vile, curți sau chiar păduri – și nu era singur pînă la urmă. Sufăr, în primul rînd pentru că un principiu psihologic cunoscut spune că interdicția duce la reacții de opunere. E ca o jignire personală. Apoi, pentru că sîntem programați pentru diversitate. Trăim între diversitate și uniformitate. Cînd vezi o populație omogenă nu mai poți percepe diferențele interindividuale care sînt necesare vieții psihologice. Dacă toți am fi la fel, viața n-ar avea nici un mister. Astfel că, deși am încercat mereu să echilibrez sociabilitatea/socializarea cu solitudinea, mă trezesc acum împinsă în solitudine și, evident, într-un univers al frustrărilor. Apoi, unii oameni au un control redus, sînt hiperkinetici, dezordonați, dar nici un control total nu este normal din punct de vedere psihologic. Devenim inumani. Sufăr că trebuie să mă controlez mereu, fiecare gest să-și piardă confortul automatismelor și splendoarea spontaneității, să se diminueze autenticitatea față de sine și față de cei cu care trăiești izolat.
C.T.: Măsurile astea sociale au fost luate prima oară în Italia pe vremea ciumei medievale. Atunci, un Papă al vremii a fugit de la reședința lui oficială ca să nu se molipsească. De pe urma izolării în grup, Boccaccio a scris Decameronul.Decameronul de azi e pe imagini și pe mărturii pe net. Trăim sau retrăim fără să știm?
A.L.: Cred că retrăim doar parțial măsurile sociale ca în Evul Mediu. Ceea ce este constant este izolarea, dar și ea are forme uneori extrem de restrictive. Oamenii nu pot trăi în cușcă. Am putea spune că în comunism am trăit într-o carantină națională, colectivă, față de exterior, dar acum este și față de exterior, și față de interiorul nostru. Am învățat în psihologie despre distanța socială. Dar ea are diferite feluri: este cea publică, distanța cînd mergi pe stradă și este firesc ca cineva să nu stea lîngă tine. Dar și aici sînt excepții, în autobuz, la teatru etc. stăm apropiați, fiind necesară economia spațialității. Apoi, distanța socială, la petreceri, la recepții, ne apropiem de oameni, dar numai unii se comportă folosind distanța personală, adică aceea care comunică celorlalți un raport de familiaritate, între cei prezenți, ca prietenia. Apoi este distanța intimă, sărutul, atingerea, contactul fizic tactil, cum este relația între părinți și copii sau între iubiți, soți. Or, acum, unele distanțe sînt anulate, pentru că oamenii nu se mai întîlnesc, nu se mai apropie unii de alții, nu-și pot exprima tendințele de atașament, străzile sînt goale, umblăm mascați, dar nu este un bal. Măștile sînt la fel. Personajele din Decameronul trăiau într-o altfel de izolare, asumată individual. Erau șapte femei și trei bărbați, care au fugit la țară, să scape de ciuma din Florența din anul 1348. La aer curat, care și astăzi încă este un element de prevenție. Prevenția a existat dintotdeauna, în diferite forme. Au existat multe epidemii, care au înlocuit ciuma, variola în secolul al XVIII-lea, holera în secolul al XIX-lea, apoi a venit ciuma. Lepra a fost vedeta Evului Mediu. Fricile colective se exprimau prin fugă, pentru a scăpa de contagiune. Au fost și reacții contradictorii: nesupușii, care vor să trăiască fără restricții, au fost chiar orgii, ca la Londra în 1666, sau să se pregătească docili de moarte. Astăzi, prevenția este instituționalizată, conjugată cu conceptul de sănătate publică, la care a contribuit inventarea vaccinului pentru variolă de către Jenner, în 1796. Unii discută faptul că relațiile între cei izolați sau carantinați se structurează altfel, că bugetul de timp este altfel folosit, ba chiar că există avantaje ale izolării. Există expresia „splendida izolare“, pe care o folosește astăzi un celebru muzician, pentru izolarea sa, el spunînd că toate frustrările, tot ce nu putea face cînd era foarte ocupat, le face acum, citește, vede filme, gătește etc., că viața de familie are acum o altă calitate. Întrebarea este: cîtă vreme? Nu ajunge redusa socializare la sufocare? Psihologii ar spune că autiștii și introvertiții suferă mai puțin de izolare și singurătate, dar ce fac cei care sînt extrovertiți, persoanele socialite pentru care viața de relație era o preocupare permanentă și o sursă de satisfacție?
Da, cred că nu s-a schimbat mare lucru, că trăim aceleași spaime ca în Evul Mediu, spaime care ne arată că ele au un caracter universal sau, cum ar spune renumitul psihoterapeut Irvin Yalom, sînt prezente în hard-ul nostru de specie. Mecanismele psihologice ale fricii sînt la fel, doar fricile au luat alte forme. Unele dispar, dar sînt înlocuite de altele cu care seamănă– de pildă, frica de invazia barbarilor, de străini, astăzi au forma fricii de refugiați sau a fricii de boală.Secolul XX a adus frici ca SIDA, fumatul, drogurile, sexul, alcoolul, dar tema predilectă a rămas aceeași, cu componentele ei, sănătatea, prevenirea, vindecarea.
C.T.: De ce nu respectă oamenii disciplinat aceste măsuri de prevenție?
A.L.: Pentru că reacționează diferit la mediatizarea fricii și pentru că sînt ignoranți. Pentru că, deși există spiritul de turmă, există și nevoia de a face ce vrei, nevoia unei libertăți personale înțelese. Pentru că frica împiedică accesul la fericire, iar ei vor să trăiască cum vor, să-și trăiască destinul necontrolat de nimeni, supus doar ideii de soartă.
C.T.: Interdicțiile oficiale de tot felul sînt făcute pentru a fi încălcate?
A.L.: Oamenii nu cred în cei care-i conduc și nici în persoanele care dețin funcții. Se știe că, deși reclamele sînt urmărite de oameni, mai ales cele legate de sănătate, utilități casnice etc., oamenii sînt influențați de persoane cunoscute direct – o vecină te convinge ce detergent e mai bun –, fiind suspicioși. Marketingul lucrează cu influencer-i, de obicei personalități cu notorietate. La fel se face și cu cei care, trecînd printr-o experiență nefericită, o traumă, îi conving mai ușor pe oameni să le urmeze soluțiile propuse care i-au dus la rezolvare. Criminalii convertiți, de pildă, merg în pușcării. Apoi, vorbind de suspiciune, oamenii nu au încredere că li se spune adevărul, că oficialii nu vor să le întărească neîncrederea în interesul lor față de cei mulți, pentru că trăim într-un univers al informațiilor în care incertitudinea, prezența fake news-urilor, misterele unor decizii ale oficialilor pe care nu știm dacă le vom afla vreodată sînt o realitate.Moralul este controlat, nu se spune ca să nu se producă panică. S-a spus că, după 50 de ani de la moartea președintelui Kennedy, lumea va afla cine este cel care l-a ucis. Au trecut deja cei 50 de ani și nimeni nu suflă o vorbă. Frica, spun persoane importante în media, este mai periculoasă decît coronavirusul, pentru că se propagă mai repede ca un virus, mai ales unul necunoscut.
C.T.: Mai aproape-s dinții decît părinții? Dar părinții de progeniturile lor?
A.L.: Cred că aici se înfruntă instictul de conservare individual și atitudinea față de cineva apropiat: atașamentul de sine față de atașamentul de altul. Nu sînt însă adevăruri perfecte, sînt copii care au cultul părinților, în unele culturi chiar foarte puternic, și părinți care-și vînd, exploatează, abandonează copiii cu mare ușurință în beneficiul lor. Dar în situații relativ normale există iubire și sacrificiu, căci sîngele apă nu se face. Dar poate exista și empatie față de semeni, însă cred că, în asemenea situații, instinctul individual de conservare călărește empatia. Există însă și martiri.
