AURORA LIICEANU: „Dacă media i-ar trata cu indiferență, ei ar ieși din viața noastră cu coada între picioare“

Din cauza impresiei tot mai apăsătoare că România a ajuns un imens sanatoriu de boli psihice, am întrebat-o pe psihologul Aurora Liiceanu ce părere are. Și am mai întrebat-o ce le-ar spune fruntașilor politici de azi pe partea psihologică. Despre Dacian Cioloș mi-a spus că i se pare șters și lipsit de charismă și că nu i se potrivesc rolurile în care s-a băgat, așa că nu l-am mai inclus în interviu.

Cristian Teodorescu: România pare că a ajuns un balamuc condus de nebuni. Ar trebui să mergem toți la psihiatru?

Aurora Liiceanu: Și mie mi se pare că România a ajuns un balamuc, de fapt un dublu balamuc, unul politic și unul pandemic. Dar acestea două se împletesc ca șnurul de mărțișor. Balamucul ăsta este întreținut de știri. Se crede că, cu cît urmărim mai multe știri, cu atît sîntem mai informați. Dar nu este așa, pentru că există știri care se contrazic, există fake news, există narcisiști patologici, care-și exhibă o formă de dezinhibiție dictată de dorința de a ajunge celebri – vezi Diana Șoșoacă sau bărbatul cu steagul din Parlament, dar și pleava narcisistă, cu mărunțișuri teribiliste, infantile, de circ, Spiderman – și nu întotdeauna este doar media de vină, ci și decidenții confuzi care se contrazic nu numai între ei, ci și pe ei înșiși. Știrile sînt despre excepții, dar se aliniază negativului. Oamenii sînt predispuși către negativitate, spun psihologii. Și așa este, sîntem mai receptivi la rău decît la bine, iar mulțimea de informații sumbre duce la o percepție sumbră, astfel încît este indusă o stare de disperare, dar și de resemnare, căci între știri și realitate apare o corelație negativă. Dar, revenind la balamuc, mi-amintesc de vorbele Elisabetei Rizea, de după 1990, cînd își dorea să se limpezească lumea. Oricine este interesat de istorie va afla că lumea a fost mereu tulbure, că au fost războaie, dezastre naturale, epidemii, conflicte violente etc., și astăzi informațiile sînt și ele un element tulburător. Regret că nu mai este printre noi psihiatrul Florin Tudose.

C.T.: S-o luăm pe rînd. Mai întîi, de la ce ni se trage: a) votăm noi prost, de am ajuns în fundătura asta?

A.L.: Nu votăm, se zice, decît între două rele, alegem răul mai mic. Și nu pentru că cei care se agită să se cațere la putere se bat în argumente, ci se bat în vorbe exprimînd submediocritate, vulgaritate și ură primitivă viscerală (adesea cu „Bă!“).

C.T.: b) ăștia care se luptă pentru putere nu sînt totuși dintre noi, chiar dacă nu ne place să recunoaștem?

A.L.: Da, sînt dintre noi sau sînt mulți latenți între noi, dar nu mai sînt ca noi. O scriitoare americană, Rebecca Solnit, a susținut că dezastrele, ca uraganul Katrina, de pildă, dezvăluie eșecul autorității instituționale, pentru că cei care conduc – regi, guvernanți, dictatori, generali – consideră că oamenii obișnuiți sînt egoiști și deficitari, dar asta este în capul lor, sîntem proști și ușor de condus. S-a scris despre paradoxul puterii: ne asociem și preferăm oameni modești, amabili, dar aceștia, cînd ajung la putere – au ștampile, pixuri, subalterni și legi făcute pentru ei, privilegii, o altă lume –, puterea li se urcă la cap și a te descotorosi de ei e cam greu pentru că imediat ce ajung la putere își fac relații, alianțe, o plasă de protecție ca la săritorii de la circ. Uite ce cuvinte grele scrie Rutger Bregam în  cartea lui celebră, Homo Sapiens¸ chiar recent, în 2019: „Însă pentru mulți dintre cei care dețin puterea rușinea ar fi chiar un motiv de îngrijorare. În această lume este vorba despre supraviețuirea celor nerușinați“.

C.T.: c) cum de a ajuns atît de jos calitatea oamenilor politici autohtoni?

A.L.: Din cauza carențelor educaționale, a învățămîntului și a puzderiei de miniștri nesimțiți. Ce a făcut Ecaterina Andronescu pentru educație în 16 ani de ministeriat? N-a făcut decît să slugărească Puterea – și libertatea prost înțeleasă.  Celebrul Abi Talent o spune: „M-am lăsat de școală, ey, / V-am băgat în boală, ey, / La 17 ani ai mei“.

C.T.: Ce i-ai spune, ca psiholog, unuia ca Florin Cîțu dacă ți-ar cere sfatul?

A.L.: Cred că la această întrebare Florin Tudose și-ar fi etalat talentul de portretist psihologic strălucit. În privat, delira copios pe profilul psihologic al unui personaj mediatizat, fie el politic pur sau nu. Pe Florin Cîțu mai degrabă l-aș întreba ce l-a apucat să intre în politică. Să-mi dea o explicație, dar nu ca un delir patriotard cu cuvinte ca binele țării, dorință de schimbare etc. I-aș spune însă că trebuia să învețe să mintă în incontrolabil – asta ar fi trebuit să știe și Victor Ponta –, că jurnaliștii scormonesc biografiile și deci, cînd ai bube, să știi ce faci. Să-ți cunoști limitele. El, fără să știe să înoate, s-a aruncat în piscină. Și nu e singurul.

C.T.: Dar lui Klaus Iohannis?

A.L.: Decît codaș la oraș, mai bine în satul meu fruntaș. Iohannis este interesant psihologic, nu politic. Expresivitatea feței este peste etaloanele de frumusețe, fără a le anula. Iohannis este același și static, și animat. De ce? Simplu, așa este el, musculatura feței nu participă la comunicare. Ca președinte, nu e la locul lui. Este rătăcit în elită.

C.T.: Lui Marcel Ciolacu?

A.L.: Este în mod nefericit unde este. Banalitatea lui îl face o persoană care putea fi un om obișnuit, dar nu un lider. Putea fi oricine. Are o figură deschisă, zâmbește și pare că s-ar potrivi lîngă un grătar cu prieteni. Este ambițios, dar oare de ce? Nimic nu-l deosebește de un om banal.

C.T.: Dar fostului șef de galerie George Simion, ajuns președinte de partid?

A.L.: Nu-mi dau seama dacă vrea putere sau atenția oamenilor. Se poartă agitat și ușor nevrotic permanent. Mesajele sale sînt simple, nu este mental complex. Faptul că este ultras și contra unei evoluții europene și internaționale a țării exprimă o îngustime ideatică remarcabilă. Împreună cu Diana Șoșoacă ar face un cuplu de circ. Sînt avizi de celebritate. Dacă media i-ar trata cu indiferență, ei ar ieși din viața noastră cu coada între picioare.

C.T.: Dacă fiecare face tot ce-i trăsnește prin cap, fără să-i mai pese de ceilalți, asta ne vine de la pandemie sau nu numai?

A.L.: Ne vine din lipsa disciplinei sociale – după unii, semn de necivilizație – și din alergia românilor la reguli. Ne vine din structura personalității (personhood) de tip interpersonal și din lipsa dimensiunii sociale (cetățean, comunitate, solidaritate, asociativitate, comportament prosocial, nu doar emoțional). Tindem aiurea către mare și mult, avînd în ADN-ul nostru lipsa talentului organizatoric și a coordonării acțiunilor de grup (nunți cu sute de invitați, pelerinaje, supradimensionări ale administrației).

C.T.: Proștii au mintea odihnită sau chinuită?

A.L.: Cred că proștii diferă de inculți. Există proști culți, chiar erudiți, și inteligenți/isteți inculți. Un țăran mi-a spus că oamenii sînt culți, inculți și proști; mama mea, spunea el, era incultă. Cred că proștii au o minte odihnită, cu un metabolism ideatic cel mult pîlpîind. N-au dileme, nici obsesii cognitive.

C.T.: Crezi că ne mai facem bine?

A.L.: Știu sigur că pandemia de COVID-19 există împreună cu o pandemie psihogenă. Sau, mai bine zis, are o dimensiune psihogenă, oamenii își imaginează ceva care nu este real. Fiind necunoscut. Funcționează contagiunea socială și credem, fără simț critic. Dacă vrei să arăți că știi, spui ceva, dacă taci, nu știi sau ai îndoieli. Oamenii nu prea își recunosc limitele, le este jenă. Dacă românii se stîlcesc la cap, influența interpersonală/socială contează.