Psihologia românului contemporan. Verdictul începutului de secol XXI. „Investigații” ale psihologului Aurora Liiceanu, autoare și a unor cărți bune de citit și meditat: Legături de sînge. Povestea Ioanei, Supuse și rebele, Prin perdea,apărute la Editura Polirom.
Reporter: Ce mai este de înțeles din român și succesul lui?
Aurora Liiceanu: Românul cu succes de astăzi este un puzzle de trăsături psihologice care contrazic valorile numite tradiționale. Nu-i poți face un portret folosind luciditatea și spiritul critic fără a fi imediat amendat cu reproșul că ești nepatriot și invidios. Narcisismul românesc este mare. Și cînd cineva se recunoaște măcar parțial în acest portret îți devine dușman. Dacă am face un repertoriu de trăsături psihologice, mai întîi se situează nesimțirea și suficiența. Apoi, vin banii. Un individ are bani și se afișează cu lucruri scumpe pentru că singurul criteriu este cît costă ceva și nicidecum dacă are stil sau clasă. Dar banii singuri nu contează, dacă nu sînt însoțiți de notorietate. El vrea să știe lumea de el, de ce face, ce casă are, unde merge la cumpărături, ce cumpără, cu cine umblă. Nesimțirea și nonșalanța sînt verișoare primare cu indiscreția de sine. El urăște anonimatul, face orice ca să apară pe ecran și în reviste, exploatînd voyeurismul compatrioților săi pentru care viața este o stare de gol care se umple doar cu informații despre alții, pe care în mod secret și adînc îi invidiază. Românul cu succes a înțeles că viața privată trebuie să devină publică.
Rep.: Românul este în secolul XXI. Cum este acest nou început de lume?
A.L.: Secolul XXI este un secol al contagiunii sociale. Putem folosi în loc de contagiune socială alți termeni, ca epidemie socială sau socioză. Ultimul termen nu s-a împămîntenit, fiind preferat cel de psihoză colectivă. Tehnologia comunicării atît de expansive astăzi a relevat golul din oameni. Altfel cum ne-am explica globalizarea unor evenimente ca nașterea bebelușului regal și adorația gloatei care participă la viața privată a monarhilor ca la propria viață, simțindu-se subliminal rude îndepărtate ale stăpînilor? Urbanizarea, care nu a reușit să anuleze nevoia identitară de grup într-o epocă a individualismului, îi oferă acestuia iluzia atașamentului față de mulțime. O falsă solidaritate, o solidaritate care dispare ca un balon de săpun cînd oamenii devin singuri. Arta stradală, spectacolele stradale, revelionul pe stradă, toate acestea ne readuc la ideea de Ev Mediu. Este o epocă a exteriorului, a ceea ce se vede, a expresiei și nu a conținutului. Nu contează ce ai în cap, ci cum arăți, iar marketingul lucrează puternic la manipulare. Te pierzi în decolteul și cerceii știristei și nu mai ești atent la altceva, la ce spune, pentru că percepția este imediată. Sînt favorizați exhibiționiștii și cei cu identitate disociativă. Avem exemple de personaje care se deghizează frecvent, dar adoptînd numai personaje celebre. Complexele de inferioritate au astăzi undă verde pentru rezolvarea lor publică. Asocierea între bani și sex a devenit ceva normal statistic, deci normal.
Rep.: Ce folos avem cu libertatea?
A.L.: Libertatea este cel mai greu lucru din lume. Oamenii se sperie de libertate. Alegerile se fac greu. Ele presupun travaliu interior, comparații, un raport echilibrat între rațiune și emoție, ele au costuri psihologice mari. De aceea, democrația de astăzi a dus la patologii sociale, dezorientări, confuzii și anxietate socială. Oamenii preferă să li se spună ce să facă cu viața lor. Disconfortul psihologic al responsabilității de sine este greu de suportat și de aceea o altă instanță este arătată cu degetul: soarta, contextul, vremurile, conducătorii, străinii etc. Nu prea ne interesează gîndirea socială, adică modalitatea de a judeca și evalua evenimentele în funcție de contextul social, de experiența comună, de practici sociale. La noi, ea este insuficientă, irațională, eronată adesea. Cum să ne explicăm altfel iubirea pentru Gigi Becali, votarea unui primar care iese din pușcărie ca să jure credință în lege, incapacitatea de a vedea clar distincția între opera cuiva și caracterul lui etc.?
Rep.: Și o ultimă speranță: iubirea.
A.L.: Iubirea este ceva greu de definit, este o realitate schimbătoare. Orice om are o concepție personală despre iubire, dependentă și ea, măcar relativ, de epoca în care trăiește. Iubirea este, după unii psihologi, încărcată de sensuri vechi, dar și cu alte valențe noi. Cred că astăzi cineva iubește pe altcineva dacă această persoană, acest altcineva, răspunde așteptărilor avute. Iar problema așteptărilor este complicată, pentru că există un dat nativ și influența mediului proxim și a epocii. Chiar relația de iubire este o realitate vie, supusă timpului. Are viața ei. Ce poate fi mai stupid decît să spui că “dacă este iubire este totul” sau că “nu mă mai iubești ca la început”? Astăzi relațiile de iubire sînt consumabile, mitul duratei, atît de puternic în trecut, s-a erodat, monogamiile sînt seriale.
Citeam interviul si speram ca macar doamna Liiceanu sa nu se refere la un anume personaj desi sensul pledoariei intr-acolo se indrepta. Sperante desarte. Fara Becali nu se poate in Romania. Chiar nu putem scapa de pomenirea numelui acestui individ ? Si dv. doamna va trebuie notorietatea lui ? Nu ne lasati sa-l uitam. Voi l-ati creat si nu va mai puteti desparti de el.