Pâcla grindului își țese un halou roșu ce palpită ca o inimă în hăul nopții, pentru a deveni jăratec, apoi tăciune însingurat în cenușa oarbă. Focul este aproape stins și stelele își fac loc una câte una în liniștea retinei. De undeva, din neștiutul nopții, Moș Pituh vine lângă vatra fumegândă și îmi întinde cenușiu cana metalică în care se află alcoolul tare, probabil un rachiu de drojdie dres cu ceva spirt medicinal. Sorb o gură din acea băutură ca într-un ritual de inițiere – mi-am câștigat acest drept pentru că palmele mi-erau aspre și bătătorite de vâsle. Licoarea îmi arde măruntaiele și din curgerea Șontei mi se agață de timpane bolboroseala somnilor ieșiți la suprafața apei, gonind după închipuiri numai de ei simțite.
Se aude trosnetul stufului prin care mistreții își fac loc rătăcind de la un ghiol la altul, de la un grind la altul, desenând fantasmagoria migrațiilor în miezul unui univers lacustru. Privim în gol vrăjiți de această simfonie a somnilor în oglinda apei în care se adună armonic și ceva pleoscăit de crapi și foșnet de obleți hăituiți de știucile somnambule. O simfonie în care chemările huhurezului pun notele în portativul beznei, alături de țipătul stârcului de noapte și de schelălăitul puiului de vulpe rătăcit de mama lui pe grind. Gongul final îl dă chiar oglindirea nestatornică a lunii în Cotul Șontei, o lună plină ce face ca treptat sălciile să-și deseneze siluetele alambicate și întunecate peste alburiul Căii Lactee.
– Era un pescar la noi în sat, a început Moș Pituh, și asta se întâmpla pe vremea bunicului meu, un pescar care se zice că a găsit o comoară, o ladă cu galbeni ascunsă sub plaur probabil de pirații care își făceau de cap pe Brațul Sulina și care se ascundeau de poteră prin smârcurile de dincolo de Băclănești. Nu știu cum, dar s-a aflat în sat – poate că a povestit nătărăul la un pahar de tărie – și uite așa au ajuns babele satului să-i zică omului să nu se atingă de aur, că e blestemat…
Aici Moș Pituh s-a oprit, gâtuit de năduful care nu-i dădea pace de o vreme, și și-a ridicat privirea spre cerul plin de stele. Au mai sărit doi crapi mari în Cotul Șontei, a mai cântat huhurezul în salcia de lângă noi, apoi Moș Pituh a continuat cu vorbă rară povestea pescarului. Am aflat că acesta fusese tată a cinci copii și țiitor al unei gospodării măcinate de sărăcie, care n-a ascultat sfatul babelor și până la urmă s-a dus să ia galbenii din cufărul pe care îl pitise într-o scorbură de salcie lovită de fulger. A luat galbenii și nu a mai ajuns acasă… Până aici, Moș Pituh nu ieșise din tiparul de basm marca Petre Ispirescu, dar simțeam că nu era totul și nu ne înșelam pentru că el a tras aerul umed al bălții în piept cu șuierat de cetaceu, semn că povestirea nu se încheia aici. Vântul, încurcat prin stuf, s-a topit, lăsând să se aștearnă asupra noastră o neclintire bântuită de miliarde de țânțari. Chiar și așa, nu ne-am urnit de la locurile noastre, așteptând cu încăpățânare urmarea. După o pauză, în care ne-am dat palme ca nebunii, strivind cohorte de țânțari, Moș Pituh a binevoit să continue.
– …Nici în baltă nu l-au mai găsit. A ieșit tot satul să-l caute, dar n-au mai dat de el. Anii au trecut și într-o dimineață doi pescari, care se întorceau de la vintire din Fortuna, l-au zărit. Ieșise la marginea Șontei, undeva mai sus de Cot, pe mâna dreapta, cum vă uitați… Cu părul alb, vâlvoi, și barba la fel de albă și de lungă. Râdea fără noimă la pescari, el era, l-au recunoscut, apoi l-au văzut cum intră înapoi în stuf. L-au căutat, l-au strigat, nu l-au găsit. După asta, la patru-cinci ani, reapărea printr-o margine de japșă, apoi pe un canal neumblat și dispărea mereu prin plauri ca un șarpe. Tot așa până a schimbat un rând de pescari, și încă unul. Era țintuit să n-aibă odihnă, să rătăcească veșnic prin singurătatea mâlului din baltă…
Aici, din nou năduful l-a făcut pe Moș Pituh să ofteze și să-și tragă sufletul. Nouă ne rezona încă în închipuire imaginea celor din sat care l-au văzut și care se duceau rând pe rând – cu un rictus mortis ascuns de bărbi albe – în țărâna țintirimului din Mila 23, urmați de generațiile viitoare care vor spune negreșit că l-au văzut pe moșul blestemat până aproape de zilele noastre. De undeva din marginea grindului se auzea lătratul nervos al cățelei lui Moș Pituh – Năsturica, o potaie albă, lățoasă, deșteaptă foc și mică, asemenea tuturor câinilor dobrogeni. Moșul s-a ridicat drept, așa cum îi stătea bine unui marinar din Marina Regală, care a bătut în lung și lat oceanele, a mormăit ceva în rusă, o înjurătură la adresa mistreților care tot veneau să dea iama în cartofi. S-a așezat doar când liniștea cuprinsese grindul din nou.
– …L-a văzut și bunicul meu, a zis el. Undeva pe Războinița… Și tatăl meu l-a văzut, l-am văzut și eu, când eram tânăr, la margine de plaur, în Văcar. Păr vâlvoi, alb, privire sticloasă, barbă albă, de țârcovnic. El era, sunt sigur, scosese capul prin perdeaua de papură și stuf. M-a privit preț de o secundă și a dispărut, s-a risipit repede, ca o nălucire, ușor și sprinten, aruncând peste umăr privire de strigoi. Dacă nu aș fi auzit foșnetul stufului, poate că aș fi zis că e doar o închipuire… N-am spus acasă, să nu râdă ai mei de mine, și-a încheiat Moș Pituh povestea. Jarul se stinsese deja, fumul se chircise în cenușă, iar țânțarii dăduseră năvală, devorându-ne fără milă.
Am plecat la cort răpuși de miliardele de vampiri zumzăitori și de oboseală. Eu am crezut că, după o zi întreagă de pescuit la știucă și ore bune de vâslit, voi adormi fără vise. Dar nu a fost așa. S-a arătat în vis moșul gârbovit, mic de statură, cu barbă albă, până la genunchi. Mi-a zis că trebuie să plec cu cort cu tot de sub salcie, pentru că acela era locul lui. M-am trezit brusc, speriat. Era doar un vis, numai că, după ce m-am trezit, am auzit pași depărtându-se de cort. Am strigat, am întrebat. Nu era Moș Pituh, nu erau amicii mei, nu aveau cum, ei plecaseră în Gura Olguței pentru a chinui sărmanele coropișnițe în cârlige uriașe, la somn. Au fost pași, i-am auzit foarte bine, pași măsurați, rari, care dădeau la o parte stuful, era zgomotul acela surd, făcut de cizme de cauciuc sub tălpile cărora sunt striviți rizomii de stuf în mâlul uscat de la marginea grindului. Apoi, lăsând în urmă doar smoala unei liniști scurse pe crivace de lotcă, pașii s-au înșirat prin plauri, topindu-se în smârcuri pe un drum presărat cu ciorchini de lipitori, ducând spre nicăieri.