Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Dacă diavolul nu s-ar ascunde-n detalii, multe lucruri complicate ar deveni simple. Sînt un mare admirator al romanelor polițiste, iar Sherlock Holmes și Hercule Poirot m-au învățat că un muc de țigară, o pată pe covor sau o pușcă agățată pe perete în actul I trebuie să aibă consecințe zguduitoare în finalul poveștii. Hm, a naibii pușcă, vine de la Cehov, dar cred că nu se supără nimeni. Cînd cad pe gînduri, grijuliu să nu-mi julesc spiritul critic, apelez întotdeauna […]

Dulcea pasăre a tinereții te plimbă pe unde nici cu gîndul nu gîndești. Anul 1990 m-a plimbat prin toată Franța. Îl țin minte ca acum, pentru că a fost presărat cu bani (pe vremea aia, poate pentru că eram foarte tînăr, banii veneau ca o încununare a răbdării și așteptărilor din perioada comunistă și îi primeam cu acel firesc al inconștienței). Nu conta că trecusem prin mineriadă. Nu conta că Iliescu și FSN cîștigaseră alegerile cu un scor zdrobitor. Totul […]

Nu s-a uscat bine Premiul “Mihai Eminescu” la proțap, că noua săptămînă vine cu surprize la cuptor. Și ce surprize! S-o luăm cătinel. În ultimul număr al României literare, un anonim scrie cam așa: După ce, anul trecut, și-a presărat campania de alegeri la președinția Uniunii Scriitorilor cu afirmații gogonate și prezumțioase, Dan Lungu […] recidivează într-un interviu […] în care nu se poate abține să nu-și repete (să-și repete, n.n.) ignoranța răuvoitoare… Semeni tot mai mult cu infractorii beneficiari […]

Nu credeam să văz vreodată ceva mai ridicol decît Premiul național “Mihai Eminescu”, Opera omnia, din anul 2015. Vai mie! Ce fraier de București! Uitasem, pesemne, nemuritorul îndemn călăuzitor “Să eliminăm, tovarăși, din vocabularul nostru cuvîntul nu se poate!”. Îndemnul e, azi, mai viu și mai săltăreț ca oricînd. Barierele inaccesibile ale ridicolului au fost doborîte din nou. Ba se poate! Juriul stabilise, în zilele dinaintea festivității de premiere, că premiul va merge către Constantin Abăluță. Nu numai că a […]

Cenaclul de Luni a călătorit mult prin țară. Și în timpul studenției, și după aceea, mai ales după ce debuturile l-au făcut și mai faimos. Acum e ușor de spus ce se întîmpla. Aripile gloriei ne purtau spre culmi istorice, dar v-aș fi invitat să trăiți măcar o lună în mijlocul nostru, ați fi văzut că nu era deloc așa. În ciuda faptului (sau tocmai pentru) că nu aveam nici o componentă palpabil recognoscibilă în lirica românească, nu urmam sfaturile […]

La mulți ani și multe scandaluri, ca să avem cu ce vă delecta! Poate credeți că lumea culturii e inodoră, incoloră și asexuată. Ei, na! Deși înunanimitatara lume academică se vorbește din vîrful buzelor, acolo nue nici o ataraxie? C-eșt’ copil? Sub principii și demonstrații se ascund arme ultramoderne, mortale. Mortale, deși cel străpuns pare a se mai mișca și trăi încă mulți ani după lovitura fatală. Un mort frumușel, cu ochii vii, ce scînteie-n afară… Nu demult, s-au acordat […]

Primul meu job la particular a fost la vîrf. La vîrful vîrfului. Mă chemaseră la Cotidianul în primăvară, pe un salariu foarte bun (gîndeam eu), eram șef de secție (deși nu mîncasem ziar pe pîine nici măcar o zi) și, pentru că venisem în Plevnei, la cazarmă (unde moș Rațiu închiriase de la Armată o clădire întreagă, dezafectată), mă simțeam cel mai important om din lume. Vreo lună sau două am făcut joc de glezne, am angajat tinreri, am simulat […]

Am să repet, aici, o poveste veche de treizeci de ani. Pe vremea cînd Eugen Barbu era mare și de neatins, umbla vorba că intervenise la partid să-l lase pe N. Manolescu fără coledzi. Adică să-l dea afară de la facultate (unde era lector), să-i interzică orice apariție în revistele literare, să-i scoată cărțile de pe piață. Între noi, nu i-a ieșit, pentru că atît G. Ivașcu, cît și Gogu Rădulescu i-au ținut partea. Cum-necum, N. Manolescu s-a scos. Dar […]

Mai țineți minte alegerile de la Uniunea Scriitorilor? Nu? Ehei, probabil că nu vi le amintiți pentru că s-au petrecut ori în secolul trecut, ori în mileniul trecut. Dacopații ar putea depune mărturie, colindînd tunelurile strămoșilor noștri, în căutarea centralelor energetice sau, de ce nu, chiar a lui Adam și a Evei, că pe-acolo trebuie să se fi pitit. Altfel nu-mi explic. Da’ s-o luăm pe rînd. Imediat după cîștigarea cu chinuri infinite și cu răbdare dumnezeiască a laurilor, noua […]

Ce comod e să fii în opoziție! Dai cu bățul prin gard și arăți cu degetul. Pentru că ai și cu ce (deget), ai și ce (prostiile bubuitoare dinspre instituțiile statului). Doar o clipă să stai pe net și la televizor, și ai material cît să umpli o revistă. Te uiți la inaugurarea Catedralei, notezi și pui pe hîrtie. Cel căruia nu-i place măgăoaia e un dușman al României. Te uiți la Dăncilă ca la o copilă și, na, ești […]

Eram deunăzi la Gaudeamus și căutam secretariatul, să depun niște acte. Am trecut pe lîngă tot feluri de standuri, unele mai triste, altele mai învolburate, pe inelul exterior, la salonul refuzaților. Acolo se adună, de regulă, plevușca, grafomanii, iluminații și admiratorii lor neînduplecați. Cum treceam eu, mi-a adiat pe la ureche un discurs. “Așa-zisa revoluție română, de fapt o conspirație mondială infamă pentru a scăpa de președintele nostru, al românilor, cel mai iubit fiu al poporului…” Imediat mi-au trecut mai […]

Nu demult, la începutul lunii, mi-am petrecut o săptămînă la Arad. Nu de plăcere, ci din datorie față de patrie. Nici nu știu cum ar fi să petreci o săptămînă de miere și repaus la Arad. Primul lucru care îmi va rămîne etern în amintire e localul Kilometrul 0, la doi pași de hotel, unde fugeam la prînz să iau masa. Pentru necunoscători, e vorba de un local familial, un soi de cantină cu porții mici, unde prinzi, de trei […]

Băiet fiind, nu cutreieram păduri și nici nu-mi puneam fruntea la vreun izvor. Eram orășean. În schimb, mergeam de zor la Palatul Pionierilor. Acolo era un cenaclu. Cum intrai pe marea poartă din stînga, mai urcai un etaj și te aruncai cu ochii închiși în brațele poeziei. Acolo am auzit prima dată noțiunea “versuri albe”, lucru care m-a mirat peste măsură: ce fel de poezie o mai fi și aia? La școală, toate poeziile aveau rimă. Uneori, deseori, aveau și […]

Cred că v-ați săturat de atotputernicia Securității care, chiar și după treizeci de ani, se tot încăpățînează să nu moară. Și poate v-ați săturat, în aceeași măsură, să tot citiți despre atotputernicia și inevitabilitatea ei. Da’, domnule, erau mulți, puternici și băgăreți. Iar artiștii, săracii, trestii gînditoare – zice-se – au picat în plasă. Ei bine, nu. Am să vă povestesc trei întîmplări scurte care dovedesc contrariul. Prima e a lui Mihai Ursachi, pe care Securitatea l-a luat la ochi […]

Am făcut poze (că fotografii nu îndrăznesc să le zic) cu pasiunea și intoleranța unui fanatic, dar fără să-mi pun vreodată în gînd să ajung profesionist. Nici n-aveam bani pentru așa ceva. Fotografia costa și, dacă nu aducea careva marfă din Vest sau măcar din URSS, ce mai chichirez gîlceava? Am rulat, pe rînd, cîteva aparate nici prea-prea, nici foarte-foarte. Am avut un Zenit Sniper, cu celebrul, inubliabilul obiectiv Helios, dar și cu teleobiectivul de 300, totul montat pe un […]

Azi a cam trecut moda cenaclurilor. Au murit și nu mai vor să învie. Într-un fel, e trist, pentru că acolo puteai primi niște picioare literare-n fund și niște laude sincere. Unde mai pui că, obligat sau de sine stătător, îți exprimai părerile și învățai să vorbești. E știut că poeții care n-au trecut prin traumatizanta experiență cenaclieră nu prea le au cu vorbitul. România lui Ceaușescu duduia de cenacluri și, scurt timp după dispariția tartorului, au mai fîlfîit din […]

Partea hazlie cu Securitatea comunistă e frica de după moartea ei. Lumea și-o închipuia ca pe o instituție atotștiutoare, atotputernică, un organism de control și supraveghere, cu mii de brațe, plantat în telefon și-n cur, care nu făcea altceva decît să te urmărească zi și noapte. Trăgeai apa la WC – desigur, Securitatea știa și de cîte ori te-ai șters la cur. Victimele, terorizații, în primul rînd, dădeau această impresie devastatoare prin zvonuri și aluzii, dar, luată la bani mărunți, […]

În ultimii ani ai întunecatului deceniu opt, Ploieștiul lui Nino Stratan părea o combinație de Mecca și Medina, strînse sub un acoperiș neîncăpător. Unde mai pui că și autoritățile, mai obtuze, dar mai blînde, nu inspirau nici o teroare administrativă. Păreau niște clovni politici căutîndu-și prin buzunare un cuțit de plastilină. Aveam, n-aveam treabă, țuști în tren și hai la bibliotecă să citim publicului, sau să vedem ce drăcii a mai făcut Echizli, sau să bem. Drumul era simplu, și […]

În februarie 1992, am zburat prima (și singura) dată în America. Eram oarecum trimis de Cotidianul, să învăț cum se face jurnalism serios. Spun oarecum, pentru că tocmai fusesem dat afară de acolo, dar asta n-am mai pomenit-o niciodată. Prost să fii să nu vezi America! În definitiv, era pentru propășirea țării. Ce, se termina lumea cu Cotidianul? Nu știu dacă am învățat ceva, dar interviuri am dat, de plimbat, m-am plimbat, cursuri am urmat și am mai pățit și […]

Am povestit mai demult că poposisem prin Pucioasa, în 1976, la o practică folcloristico-lingvistică. În prima săptămînă n-am făcut nimic. Sau aproape nimic, dacă nu punem la socoteală crîșma, țigările, whist-ul și băutura (în exces). Trai, neneacă, cu banii facultății. Da, numai că, după o săptămînă de huzur, cine sosește de la București, informat pînă la ultima levată de guleaiul studenților? Octav Păun, pe atunci lector de folclor, deși avea părul alb ca zăpada, sosește pe nepusă masă și face […]

Editoriale
romania100