Autorul unor limbi de băgat în manual

Iat-o, vulnerabilă și, totodată, fermă pe poziții, singură împotriva corupților, cu o mână  scriind la dosare, cu alta aruncând o mistrie de mortar la propria statuie!

Se împachetează Laura Codruța Kövesi pentru președinție – așa bate vântul în popor. Este o activitate aproape ritualică, amintește de împachetarea unui ceas scump într-un magazin de lux din New York. Iar pentru asta ai nevoie de elite, nu de popor.

Scene de groază la Digi24, cu un Gabriel Liiceanu dezlănțuit, bucuros, înlăcrimat. În sfârșit, a găsit pe cine să slujească orbește.

Moderator: „Este doamna Kövesi prezidențiabilă?”

Gabriel Liiceanu: „Din plin. Deci v-am răspuns, intrând în scenariul întrebării dvs. simple și provocatoare. Da. M-am gândit cum ar arăta România cu un asemenea om care prin comportamentul ei devine aproape o abstracție de slujire. Este slujirea.”

Trecem peste ”un asemenea om care prin comportamentul ei”. Trecem și rămânem doar cu senzația de greață.

Vi-l amintiți pe Liiceanu și în vremea în care presta în culise la Băsescu? Iată-l: „Timp de zece ani cât ați fost, sunteți președintele României, nu ați făcut decât să ne așezati pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne așezăm. Și pentru asta vă mulțumim”.

Cu fiecare astfel de îmbăloșată adorare mulți zic: frate, s-a tâmpit?

Dar dacă te gândești cum se ruga de Dan Radu Rușanu să-i fie tăiate datoriile către stat, îți dai seama că e vorba de un calcul strict economic. Acum un an, domnul Liiceanu era oripilat că Nicușor Dan, în plen la GDS, nu spune că este pentru o economie de piață. Evident, domnul Liiceanu este adeptul unei economii libere. Cum era și când se milogea de Rușanu și de Radu Vasile. Până la urmă, asta s-a întâmplat și pe vremea lui Băsescu: elita și sinecurile ei. Nimic mai banal. În cele din urmă, asta mă amuză și mă dezgustă cel mai mult la Gabriel Liiceanu: pune o pasiune de Celibidache, citează din Zenon, își lasă gușa să vibreze revoltată pe cine știe ce cuvânt stâlcit heideggerian, pentru ca în final să îți dai seama că voia și el o scutire de taxe și o țigară.