E de bănuit că tinerii de azi habar n-au cine a fost Thomas Robert Malthus (1766-1834). S-a născut în Anglia, unde a şi murit. După studii academice foarte serioase a devenit reverend. L-a preocupat şi economia politică, a predat această nouă ştiinţă şi a scris mai multe cărţi de economie.
Ca economist şi-a bătut capul cu următoarea problemă: de ce săracii, în loc s-o ducă din ce în ce mai bine, datorită revoluţiei industriale, o duc din ce în ce mai rău? Concluzia lui a fost că, dacă au minimul de hrană, săracii se înmulţesc ca proştii. În 1798 a publicat Eseu asupra principiului populaţiei aşa cum afectează el viitoarea ameliorare a societăţii, în care demonstrează că, în timp ce populaţia se înmulţeşte în progresie geometrică (1, 2, 4, 8, 16…), mijloacele materiale nu o fac decît în progresie aritmetică (1, 2, 3, 4, 5…). Concluzia lui logică era că într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat omenirea va muri de foame. Pentru a combate această tendinţă, reverendul a propus retragerea asistenţei sociale pentru săraci, a încurajat viciile care scurtau viaţa şi a privit mai mult decît binevoitor „războaiele de exterminare, clima nesănătoasă, epidemiile şi calamităţile naturale“. A avut adepţi, dar în general a fost „omul cel mai înjurat în epocă“. A fost calul de bătaie al lui Marx, care făcea spume la gură din cauză că teoria malthusiană îi contrazicea propria teorie (sărăcia are drept cauză exploatarea nemiloasă a clasei muncitoare). Am scris toate astea deoarece, săptămîna trecută, ONU anunţa că ne-am înmulţit prea mult şi că, dacă o ţinem tot aşa, n-o să ne mai ajungă mîncarea, energia şi nici chiar aerul.