Consiliul Economic și Social a fost înființat în România în secolul trecut, ca parte a efortului României de a se integra în UE. Căci în UE funcționează, din 1957, Consiliul Economic și Social European, un organism consultativ care colaborează cu Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul European. Prima lege care reglementează înființarea în România a CES datează din 1997.
CES are un rol pur consultativ și ar trebui să organizeze, spune teoria, relațiile dintre Parlament și Guvern și asociațiile patronale, sindicale și cele ale societății civile. Principalul rol al CES este să avizeze proiectele de acte legislative și, complementar, să alcătuiască studii și strategii. Nimic din ceea ce face CES nu este obligatoriu, cu excepția avizelor. Adică Guvernul și Parlamentul sunt obligate să obțină avizul CES, dar nu sunt absolut deloc obligate să îl și urmeze.
Despre CES s-a auzit mai des în ultima perioadă, în contextul unor ordonanțe de urgență care nu aveau avizul acestui organism, pentru că Guvernul Orban se grăbise și nu-l mai ceruse. Sau când CES a emis un aviz negativ referitor la proiectul de buget pentru 2021, aviz care a provocat nervii premierului Cîțu.
La nivel european, CESE este supus, de ani de zile, unor critici susținute, cerându-se din ce în ce mai des și mai tare desființarea acestui organism, care nu-și mai are rostul. În România, Florin Cîțu este cumva avangardist, fiind primul politician care vorbește despre utilitatea CES și spune că este „un consiliu politic, cu membri plătiți din bani publici“.
Așa cum opiniile CESE sunt considerate o cheltuială inutilă, pentru că de ele nu țin cont nici Parlamentul, nici Comisia și nici Consiliul, putem spune același lucru și despre avizele CES. Cu sau fără ele, legile merg mai departe, fără a ține cont de această așa-zisă consultare. Pur și simplu, Guvernul și Parlamentul din România bifează consultarea, scăpând de grija unei opoziții reale. Avizele și opiniile CES nu ajung la public, nu sunt dezbătute, ci sunt pur și simplu atașate la dosarul fiecărei propuneri legislative, ca să fie.
Înființarea și alcătuirea CES sunt, în sine, o formă de ipocrizie. CES are 45 de membri, câte 15 pentru fiecare dintre următoarele părți componente: organizații patronale, organizații sindicale, organizații non-guvernamentale ale societății civile. Reprezentanții organizațiilor sindicale și patronale sunt numiți de către organizațiile respective, în timp ce reprezentanții societății civile sunt numiți prin decizie a premierului, la propunerea Ministerului Muncii.
Așadar, avem, de fapt, o consultare simulată cu membrii societății civile agreate de către Guvern. În locul unei consultări reale, cu reprezentanți ai organizațiilor non-guvernamentale care chiar activează în anumite domenii, avem parte de o consultare călduță, aprobată de sus, cu oameni care, de cele mai multe ori, nu activează în vreun domeniu conex unei propuneri legislative, deci complet nepregătiți să emită o opinie competentă.
Fiind numiți de către organizațiile lor, cei 30 de reprezentanți ai organizațiilor patronale și sindicale sunt atât de politici cât de politice sunt organizațiile lor. Fiind numiți de către prim-ministru, reprezentanții societății civile sunt atât de politici cât vrea premierul. Atacând CES-ul pentru componența sa politică, Florin Cîțu atacă, în principal, ONG-urile care au susținut în ultimii ani partidele din actuala coaliție de guvernare.
Cât despre partea cu plățile din bani publici, premierul are dreptate 100%. Pentru activitatea lor în CES, cei 45 de membri ai plenului obțin o indemnizație de 4.368 de lei. Dacă sunt membri în vreo comisie a CES, primesc în plus 2.184 de lei. Președintele CES are o indemnizație de 21.840 de lei, iar un vicepreședinte are o indemnizație de 16.640 de lei. Totul, pentru niște avize pe care nici măcar nu le citește nimeni, fiind vorba despre un surplus de hârtie consumată aiurea, fără nici un rost.