Pe tarabele din Obor, puii de sturion, capturați cu plase monofilament în Delta Dunării, pozează pentru clientela săracă a cartierului Colentina. Cu 20 de lei îți poți cumpăra un kilogram de morun, adică patru micro-morunași. Dacă e lăsat în viață, fiecare ajunge cît o barcă lipovenească de douăzeci de crivace. Într-un secol, morunul ajunge la peste 300 de kilograme, dar pînă atunci trebuie să supraviețuiască primelor șase luni de braconaj. Pe lîngă baby-morun, în piața de pește din Obor poți cumpăra, la același preț, baby-păstrugă și baby-nisetru. Nici unul nu depășește 250 de grame, din care plăcile osoase de pe cap, spinare și liniile mediane reprezintă cam 200. E clar că, în afară de crocodilul de Nil și de Marele Alb, nimeni nu poate mușca din ei. Cu toate astea, braconierul român insistă să conducă în clasamentul celor mai proști hominizi și continuă să-i captureze.
Părinții acestor pești copii sînt exterminați după reguli comerciale ceva mai logice. Morunii, păstrugile și nisetrii trecuți de pubertate ajung în restaurante la prețuri care arată că, în afară de biologi, doar cîrciumarii le înțeleg raritatea. În România, pescuitul sturionului e o afacere care se derulează clandestin din anii '90. Dedesubturile ei sînt bazate pe lăcomie, faptă penală, protecție politică, dar și pe un consistent strat de imbecilitate. În pîntecul acestor pești-monument zace adevărata valoare a comerțului: caviarul. Dar felul românesc de a obține profit nu ia în considerare cruțarea găinii cu ouă de aur, ci, dimpotrivă, mestecarea ei cu tot cu fulgi și cu cartilagii.
Delta e un cadou pe care capriciile Dunării aluvionare l-au făcut României acum trei mii de ani. Din păcate, nu e doar un paradis natural, ci și locul unde brutele județului Tulcea își practică jaful. În 1975, România captura 1.000 de tone de sturion pe an. Lăsînd la o parte micile ciupeli îngăduite de Securitate, care asigurau consumul Comitetului Central și al cîtorva localuri unde se distra nomenclatura, exportul anual de caviar atingea atunci 200 de tone anual. Prin comparație, în 2005, s-au pescuit oficial doar 4 tone de sturion, iar caviarul cu acte n-a depășit 100 de kilograme.
Cea mai mare sursă de caviar a lumii este Marea Caspică, dar nici rușii și nici iranienii nu își permit să lase sturionul de capul lui. Icrele se obțin în crescătorii supravegheate de știință. Față de mediul natural, randamentele de recoltare sînt de zece ori mai mari, asta în principal pentru că peștii sînt doar mulși, nu și mîncați. România e ultima țară de pe glob unde sturionul trăiește în sălbăticie, iar a-i smulge unui român morunul dintre fălci e ca și cum ai umbla în gura tigrului bengalez.
Sînt două tipuri de captură a sturionului: accidental-domestic și organizat-penal. Cînd un morun se încurcă în plasele unui lipovean ieșit la scrumbie sau cînd o păstrugă își prinde urechile într-un năvod de crap, omul își face cruce și vinde prada ieftin, primului venit. Pescuitul în rețea, însă, presupune organizarea pe teritorii și familii, conexiuni în administrația locală, în Poliție, parchete, partide, Guvern și servicii. Braconierii sînt în primă instanță localnici, șerpași care cunosc apa pînă la nivelul unui solz de roșioară. Sînt înzestrați de capii rețelei cu bărci rapide și mijloace de comunicație. Știința supremă stă în buna cunoaștere a locurilor unde depun sturionii icrele. În principal, vorbim aici de cinci zone: brațele Sulina și Sfîntu Gheorghe, spre vărsare, Delta pînă la Isaccea, brațul Borcea cu un punct fierbinte la Giurgeni-Vadu Oii și zona Calafat-Maglavit. Distribuția se face la adăpostul facturilor de acoperire emise pe sturioni de acvacultură – o specie înrudită, care, pînă acum, n-a trezit suspiciunea nici unui agent de Poliție.
La malul Dunării, pescarul dă morunul cu 50 de lei, iar caviarul cu 500 de euro. În reședințele de județ, prețurile sînt de 80 de lei și 800 de euro, iar în București ajung la 120 de lei și 1.000 de euro. În Franța, caviarul bate 4.000 de euro la kilogram, iar la New York, caviarul de acvacultură, italian, se dă cu 20.000 de dolari.
Sturionii există în apele lumii de două sute de milioane de ani. În România au existat șase specii: morunul, nisetrul, păstruga, cega, șipul și viza. Ultimii doi s-au dus definitiv, primii patru mai au, probabil, un deceniu. În comparație cu trecutul lor de două sute de milioane de ani, asta înseamnă o nanosecundă.