Banii împrumutați în cadrul programului SAFE au născut o întreagă polemică. Toată povestea a fost împachetată frumos, din dorința de a sublinia un plan de independență militară a Uniunii și, cel mai probabil, de a contracara curentele retard-extremiste, care visează o dezmembrare a blocului comunitar.
Condiția celor peste 50% din valoarea contractelor, atribuită companiilor și industriei din interiorul țării, precum și regula achizițiilor comune, alături de încă un stat membru, sunt parte a unui proces birocratic ce nu are cum să se plieze complet pe realitate. Poate că țări precum Franța sau Germania ar putea să respecte astfel de reguli, însă nu e și cazul României. Programul SAFE, deși are o componentă clară de investiții și dezvoltare a industriei de apărare, nu este gândit strict pe dezvoltarea acestor capacități, cât pe înzestrare. Or, dacă vorbim de înzestrare, e clar că nu putem discuta despre producție eminamente locală și nici măcar producție eminamente europeană. Armata trebuie înzestrată acum, în timp ce să dezvolți o industrie durează ani, poate decenii, chiar și atunci când vorbim despre un transfer de tehnologie.
Iată un simplu exemplu. Inspectoratul General de Aviație al M.A.I. a cumpărat, în urma unei licitații organizate în 29 mai, două simulatoare de zbor dedicate elicopterelor Airbus H135 și Sikorsky S70M Black Hawk. Prețul acestei achiziții a fost estimat la 43.500.000 de euro, în timp ce contractul a fost semnat pentru suma de 43.180.000 de euro, cu firma Simultec SRL, care a fost și singurul ofertant. Ceea ce e absolut normal, căci nu e ca și când există n-șpe firme care produc astfel de simulatoare. Simultec SRL este parte a grupului Elbit Systems, companie de securitate și tehnologie militară din Israel, cea mai mare, cu sediul în Haifa și listată la bursele din New York și Tel Aviv. Deci nu doar din afara UE, dar și din afara Europei.
Mai apoi, trebuie menționat că un astfel de simulator costă undeva între 10 și 20 de milioane de euro, în funcție de tipul său – FFS, Full Flight Simulator, Level D, cu cel mai înalt grad de realism și mișcare pe 6 axe, fiind vârful de linie. În plus, pe lângă aparatele în sine, discutăm și despre tehnologia care le echipează, despre software și Flight Data Package, care mai costă niște milioane de euro, dacă vrei să ai vârful de linie și un simulator în care o oră de antrenament să echivaleze cu o oră de pilotat în condiții reale. Aceste softuri și pachete trebuie achiziționate, în cazul ăsta, direct de la Airbus și de la Lockheed Martin/Sikorsky, adică din afara Uniunii pentru al doilea furnizor.
România are în prezent 8 elicoptere Sikorsky S-70M Black Hawk și e în lista de așteptare pentru încă vreo 12 unități, care urmează să fie produse în Polonia, sub licență americană. Centrul integrat de simulare de zbor pentru elicopterele Airbus H135 și Sikorsky S70M Black Hawk, pentru care s-au cumpărat aceste simulatoare – altfel absolut eficiente, dacă ne gândim la cât costă o oră de zbor cu un elicopter real – nu avea cum să fie făcut pe plan local. Și nici măcar în UE. Oricât de pretențios și mare ar fi programul SAFE, trecerea la o dotare militară bazată strict armament produs în UE este imposibilă în fereastra de timp propusă. Cât despre producția la nivel intern, e clar că trebuie dezvoltată, însă trebuie să acceptăm realitatea că nu putem produce totul aici, oricât ar urla propaganda suveranist-patriotardă. Am mai avut cândva o economie care producea de toate și nici măcar aia nu producea chiar tot, că și atunci exista transfer de tehnologie. Și tare bine ne-a mers.