Cu o voce aflată la jumătatea distanței dintre cele două sexe și o căciulă de miel ce se dovedea pînă la urmă a fi chiar părul său, Ion Dolănescu a acaparat, vreme de patru decenii, un segment important al pieței de muzică populară pentru nunți, botezuri, luări de moț și chermeze ale ștabilor din partid și Securitate. La sfîrșitul anilor ’60, lumea îl asculta la difuzorul cu un singur buton, agățat la streașina casei, unde vocea sa, alături de alte cîteva voci permise de regim, se împletea cu recitările, corurile și cuvîntările Epocii de Aur.
S-a născut în județul Dîmbovița în 1944 și a descoperit muzica populară în anii în care alții descopereau pușcăria politică, lagărele de muncă și domiciliul forțat. Pe aripile artei vocale, tînărul Ion s-a înălțat deasupra infernului comunist și, din cîntare în cîntare, a ajuns un fel de unguent al urechilor țărănești trecute cu forța la colectivizare. A avut ocazia să o însoțească într-un turneu sătesc pe Maria Tănase, apoi a debutat la o Casă de Cultură. Muzica populară, cîntată la început după ureche, apoi, pînă la sfîrșitul vieții, tot așa, a fost alegerea corectă. Tînărul Dolănescu s-a strecurat în sufletul clasei muncitoare făcînd turnee avizate de partid și culegînd din sufletele zdrobite de regim o emoție pe care ele nu aveau cui altcuiva s-o dea.
Era fercheș, plin de viață și de cîrlionți, iar poza lui de trubadur al oamenilor muncii a atras atenția și aprecierea tovarășului din Scornicești, în care fierbea ascuns melancolia horei. Nicolae Ceaușescu se dezbărase de melosul lăutăresc în numele revoluției mondiale, dar se mai lăsa năpădit de nostalgie la chefurile cu tovarășii de încredere. Atunci îl chema pe Dolănescu.
Aceste recitaluri de protocol erau o pavăză bună. La adăpostul ei, cîntărețul și-a sporit faima și turneele, a început să fie dat la televizor. A fost de ajutor și colaborarea lui cu Securitatea, căreia îi relata, se zice, ce discutau tovarășii mai mici la petrecerile unde era invitat.
Și de aici a început nebuneasca industrie a nunților pe care Dolănescu a pus-o pe picioare, făurindu-și un instrument capitalist și evazionist de îmbogățire.
Pe vremea cruntei sărăcii din anii ’70 – și, mai ales, ’80 –, proletariatul avea puține motive să petreacă. Munca, foamea, întunericul și frigul săpau riduri de tristețe pe fruntea poporului, iar singurele motive de veselie rămase erau îngrămădite în nunți, botezuri și cumetrii. În aceste oaze de fericire în grup, ultimele permise de partid, mirii, nașii, socrii și cumnații își proiectau viitorul și toate economiile. Așa că Ion Dolănescu a ridicat tarifele la cer. Lua între 25.000 și 50.000 de lei pentru o cîntare scurtă (un automobil Dacia costa 70.000), pe care o executa de mai multe ori pe noapte, la mai multe nunți. Frații lui rămîneau să-i continue opera și să-i jumulească pe cuscri în timp ce vedeta sărea în mașină și pleca la următorul contract. Sumele au atins valori incompatibile cu normele socialiste, mai ales că Dolănescu nu le declara și, deci, nu plătea taxe. S-a bucurat de protecția Tovarășului și a altor tovarăși mai mici, pînă cînd Coana Leana a aflat cifrele, s-a făcut foc și l-a dat pe mîna „ilicitului“. Miliția economică și procuratura au dat buzna peste el și i-au confiscat o parte din avere. Ar fi făcut și pușcărie dacă n-ar fi intervenit la dictator Ioana Radu.
După ’89, Ion Dolănescu a repornit industria nunților. Libertatea i-a făcut pe români să arunce și mai abitir cu bani în lăutari. Înainte să apară maneliștii și să adauge un zero la tarife, Dolănescu a stors cu talent buzunarele prostimii. Era atît de popular, încît Corneliu Vadim Tudor l-a făcut deputat pe listele PRM, alături de inegalabila Irina Loghin, cea care a cerut să fie arestat Rasdaq.
Ion Dolănescu a murit în 2009, lăsînd în urma lui, pradă manelelor, milioane de socri și nași.
199 de vizualizări
