“Noi, studenți, profesori, alumni și simpatizanți ai Baricadei Universitare care am ocupat amfiteatrul «Nicolae Iorga» al Facultății de Istorie – UB, revendicăm universitatea ca spațiu liber al dezbaterii și conturării spiritului critic. Înfuriați de faptul că universitatea nu își îndeplinește misiunea care constă în cunoaștere, cercetare și responsabilitate civică/socială, de faptul că, în ultimii 23 de ani, educația nu a fost tratată de clasa politică ca o prioritate națională, cu responsabilitate, precum și de faptul că universitatea nu este un spațiu liber al dezbaterii, am considerat necesar să luăm atitudine. Ocuparea continuă. Vă așteptăm alături de noi!”
Reporter: Ce-i o revoluție? Dar o revoltă?
Unul de la Baricadă: O revoluție vrea să schimbe totul, radical, fundamental, o mișcare care nu mai suportă timpul istoric. Sau cel puțin asta e iluzia revoluționară, pentru că, în fond, starea post-revoluționară e marcată de obicei de o întoarcere aproape involuntară la mecanisme mentale și instituționale anterioare momentului inițial de fervoare…
Revolta e mai spontană, mai intimă, nu are musai un program de acțiune și apare de obicei în bazine mult mai înguste d.p.d.v. sociologic. Revolta va încerca de obicei să rezolve probleme concrete, țintite, și nu să dea peste cap tot "aranjamentul" instituțional al locului… Într-un fel, poate că revolta e mai accesibilă ca revoluția… în revoltă te poți regăsi mai aproape de sine/tine, pe cînd în revoluție apar tot felul de categorii și circumstanțe care o pervertesc mult mai repede. Eu prefer revolta, e mult mai la îndemînă: nu trebuie decît să găsesc patru-cinci ca mine pe care să-i enerveze o treabă punctuală și gata – o putem pune de o revoltă! Cu revoluția e complicat… nu apare ea de mai mult de două ori pe secol, iar la noi poate nici atît…
Rep.: Cînd explodează mămăliga la român?
Unul de la Baricadă: Cînd nu se face porumbul… glumesc și nu prea. De obicei, revoltele noastre au început cînd n-am mai avut ce pune pe masă. Și tot de obicei, revolte țărănești… că deh, tot vorbirăm de mămăligă și porumb. Cetățenii români, din nefericire, nu știu să se revolte sau o fac cel mult cînd nu mai pot supraviețui ori conviețui cu propria mizerie. Preferă dansul pinguinului în locul Molotovului și tăcerea în locul vociferării… dar bon, cultura asta a protestului se cîștigă în timp, sîntem încă la creșa istoriei, mai avem pînă la majorat…
Rep.: Cum este să trăiești într-o sală de curs zi și noapte? Ce mîncați, cum vă pregătiți pentru ore?
Unul de la Baricadă: Nu e nimic spectaculos, poate chiar plictisitor pentru unii care visează doar pietre aruncate înspre clădirile guvernamentale. Amfiteatrul e permanent “ocupat” (cursurile se țin în amfiteatru, iar protestatarii ocupă ultimele rînduri fără a deranja). În funcție de disponibilitate, noaptea rămînem în medie șapte-opt persoane, prin rotație, iar dimineața la 7 ne trezim pentru a face curat. Covrigii sînt alimentul de bază, mai vezi pe cîte unul cum vine cu pachețelul de la Springtime, își face autocritica și mergem mai departe cu dezbaterea. Pentru seminarii fiecare se pregătește cum poate, nu există o rețetă.
Rep.: Care-s formele de ignorare a revoltei de către autorități? Dar de către român?
Unul de la Baricadă: Cea mai perversă formă de ignorare a revoltei de către autorități e chiar aia de normalizare a revoltei, de tolerare a ei și de girare a ei ca supapă acceptată a furiei din noi… aia în care ei fixează regulile și observă, cu deplin control și de pe margine, teatrul hilar al celor care doar își imaginează că au o voce… din păcate, vocea asta, pentru a fi efectivă și puternică, trebuie să scape controlului autorităților… A românului? Nu știu ce să-ți răspund… parcă Irving Stone are un pasaj mișto despre situația opusă… "E frig ca dracu’ aici. Ce-ai folosit să te încălzești? Indignarea, spuse el… E cel mai bun combustibil. Nu se termină niciodată."Deci da, ignorarea revoltei la români e fix opusul indignării: împăcarea cu sau acceptarea frigului!
Rep.: Cînd veți încheia revolta? Și de ce?
Unul de la Baricadă: Revolta nu prea se încheie, se transformă, capătă noi forme. Vineri am suspendat sit-in-ul, ne concentrăm pe documentele rezultate în urma a zece zile de dezbateri. Depunem revendicările, pe căprării, la Facultatea de Istorie, la Universitatea din București și la Ministerul Educației Naționale. Pe urmă căutăm să ne atingem obiectivele prin diverse acțiuni de protest și nu numai… Numărul celor care participau la sit-in începuse să scadă, ajunseserăm la 50-60 de persoane pe seară, mai mereu aceiași oameni. Nu mai puteam menține permanența în amfiteatru. Eram prea epuizați și dezbaterile nu mai aveau aceeași consistență… este doar un respiro binemeritat și o repliere în favoarea unei noi strategii.
Publicat în Cațavencii, nr. 14(92), 2013