Sunt locuri mult mai de fiță în Lvov, sunt locuri care s-ar făli și Londra, ba chiar și Bârladul: e Robert Dom’s, unde fetele sar pe tine direct, dacă-ntrebi unde poți schimba euro în hrivne; e Kryivka, un buncăr unde bei, din gamelă, bere pe care ți-o aduc chelnerițe în uniformă militară; e Mons Pius, unde zici că ești în Europa și lumea se poartă civilizat și nesovietic. Poate c-o să scriu și de astea, dar acum e vorba de Kilikiya, locul unde se-ntâmplă chestii. Unde mi s-au întâmplat mie.
Cobori din tren, ieși în strada Cernăuți (mă rog, în ucrainiană îi zice puțin altfel, dar îți dai seama), mergi și dai în bulevardul Horodoțka, pe care faci stânga și bagi mers o grămadă, până la intersecția cu Libertății (Svobody, cum zic ei). Acolo mergi pe partea cealaltă (adică împotriva sensului unic rutier, cum ar veni), și nu prima, nici a doua, dar a treia la stânga e strada Virmenska. Ții strada până dai de cârciumă; vezi că intrarea-i prin gang. Virmenska e pietruită, ca pe la Sibiu, cască ochii când pășești, să nu te trezești cu roatele în sus și cu glezna sucită.
Cum ziceam. Intru, iau o bere, mă așez sfios la masă, o gust, mai iau una, mă aud strigat în românește: ”Mihai, Mihai!”. Mă uit, plăcut surprins (”Oa, ce vedetă sunt! Revista e citită și-n Ucraina, așa da!”), iar spre mine vine un lungan. Păr negru, ochi căprui închis, palme mari… ucrainian curat, ce să mai vorbim. Operat la nas, cu ani în urmă, dar știu eu cum arată un nas îndreptat la loc de chirurg și ce înseamnă asta; mi s-a făcut frică. ”Nu mă mai ții minte?”, zice lunganul. ”Sunt Cucu! Robert Cucu! Eram pe pagina doi la catalog, mai știi? Tu erai pe prima pagină, jos: Apostol, Buciu, Buzea, Cernat, Cristache, Cucu!”. Râdea, bucuros de ”regăsire”. Eu mă uitam la el ca la altă minune. A cerut două beri și a continuat cu depănatul: cum ne-am cunoscut în prima zi de școală (în clasa întâi, adică!); în ce bancă stătea Vrabie, repetentul; cum o necăjeam toți pe Radu, fetița romă (atunci nu-i ziceam așa…); cum a venit Speranța, în trimestrul al doilea, și-a plecat în al treilea, la presiunea comitetului de părinți, pe motiv că era ”sectantă”; ce poezii i-am spus în prima zi tovarășei învățătoare, și câte și mai câte. Eu ascultam fascinat și plasam câte-un ”Da, da, chiar”. Dup-o oră de bere și ”amintiri”, lunganul s-a scuzat și-a plecat. Nu l-am mai văzut niciodată.
Când m-am întors în țară l-am sunat pe Cătă, colegul meu de bancă. I-am povestit tărășenia. A recunoscut absolut toate personajele (memoria lui e de folclor) și toate întâmplările debitate de lungan, dar a fost categoric: ”Mihăiță, la noi în clasă, la C, nu a fost nici un Cucu, din a-ntâia până într-a opta! Îmi pare rău! Mai lasă dracu’ porcăriile alea pe care le tot fumezi!”.
Știi ce? Mai bine du-te la Mons Pius. E aproape și e civilizat. Kilikiya e prea de tot.
