Cu toate că s-a unit cu România, cu toate că s-au semnat tratate care întăreau acest lucru, Basarabia a rămas mai departe țara nimănui, fiindcă actele ei n-au fost niciodată în ordine. La 28 octombrie 1920 s-a semnat tratatul prin care Basarabia se alipea României, dar ratificarea lui s-a făcut cu pași de melc.
Marea Britanie l-a ratificat în 1922, Franța în 1924, iar Italia în 1927. SUA n-au dorit să recunoască modificări teritoriale ale fostului imperiu țarist pînă cînd la Moscova nu vine un guvern care să aibă și alte idei în afara execuțiilor sumare. Așa că abia în 1933, cînd s-a lămurit toată lumea că acel guvern nu mai vine niciodată, SUA au făcut un artificiu consular, prin care, incluzînd Basarabia în cota de imigrație, îi recunoșteau, de fapt, suveranitatea.
Dar adversarul principal al acestei uniri era, firește, URSS, care nici nu voia să audă de ea. Cum însă nu puteau acționa direct, rușii au făcut-o prin intermediul japozezilor, pe care-i țineau în șah cu marile bancuri de pește arctic. Rușii aveau un tratat de pescuit cu Japonia prin care îi lăsau pe nepoții samurailor să-și întindă plasele în apele rusești. 20.000 de pescari japonezi scoteau din apă cod, somon și halibut în valoare de 24 de milioane de dolari pe an, fără să mai punem la socoteală rechinii, delfinii și balenele, pe care japonezii începuseră să-i extermine încă de pe atunci.
Cînd au înțeles că, dacă ratifică tratatul și recunosc alipirea Basarabiei la România, vor pescui doar lăcuste și melci pe coastele Muntelui Fuji, japonezii au aruncat stiloul și s-au jurat pe sănătatea împăratului că nu vor semna niciodată. Ceea ce s-a și întîmplat. Japonia nu a ratificat niciodată tratatul, iar Basarabia n-a putut fi alipită total, în acte, României Mari.
Românii, la rîndul lor, n-au uitat niciodată asta. Lucru care s-a văzut la vizita premierului nipon la București, cînd premierul demisionar Tudose l-a lăsat cu ochii-n soare pe premierul japonez și l-a lăsat să se plimbe, împreună cu delegația lui de șoguni economici, printre bordeiele triste de la Muzeul Satului.
