Într-o jumătate de oră, eram în tren. Plecam, pentru prima dată, spre Chișinău. Ditamai vicepreședintele USR avea, bine pitite în bagaje, trei milioane de lei. Trebuia să dau un premiu literar, dar habar n-aveam cui. Indicația lui Ulici fusese strictă: "Te descurci tu!". Cine n-a fost vreodată pasager pe liniile ferate rusești nu va înțelege, de aia încerc să explic. Vagonul avea la intrare un soi de mamaie, femeie-comisar cu ochi de gheață. La ferestre erau perdeluțe care nu puteau fi date deoparte. Ce-i drept, nici geamurile nu puteau fi deschise, iar de coborît, pînă la Ungheni, nu putea fi vorba. Eram ferecat într-un tren enigmatic și dușmănos. Noroc cu sticlele de bere pe care le plasasem deasupra banilor. Era o căldură ca-n cuptor. Soarele duduia, iar tabla acoperișului, placidă, transmitea agentul termic către pasageri. Ceilalți călători n-aveau treabă. Erau în mediul lor. Doar samovarul lipsea, căci sticlele de vodcă circulau cu viteza sunetului.
În sfîrșit, mîndru că sînt român, am ajuns la destinație. Îmbrățișări, pupături, chef (mănăstiri, maici, nu). Cimpoi, Suceveanu, Galaicu-Păun (tinerel) și compania. Entuziasm. Îmbrățișări. Imediat s-au destupat sticlele. "Stați, fraților, că n-au intrat zilele-n sac!" Ei, aș. În Basarabia, toate zilele intră în sac și nu mai ies de acolo. Am băut pînă la trei dimineața. Frînt, am ajuns la hotel. Las', mi-am zis, că mă orientez mîine, văd eu cui dau premiul. Și-am adormit dus. Dimineață, la Uniunea Scriitorilor. Nu apuc să intru bine, că se și destupă o sticloanță de coniac. Cum să refuzi? Nu mă întrebați cui am dat premiul și banii, că nu mai știu!
14 vizualizări
