Cea mai frumoasă şiretenie a diavolului, spunea Baudelaire, e să ne convingă că el nu există. Cea mai urîtă şmecherie a lui Traian Băsescu e să ne convingă că el nu e om politic. Fireşte, diavolul există iar Traian Băsescu e om politic. Unul pur sînge, născut, crescut şi autoeducat să ajungă la putere.
Jocul dublu între evidenţă şi iluzia creată de propriul discurs l-a ridicat de fiecare dată pe onorabilul nostru prezident cu un cap deasupra adversarilor săi. Politicienii fără calităţi cinice exemplare sînt de fiecare dată descumpăniţi în faţa unor personalităţi speciale, precum aceea a lui Traian Băsescu. E dificil să te raportezi la un om viu, cu care dai mîna şi stabileşti lucruri, ca la un actor capabil şi dispus să-şi schimbe din senin rolul şi discursul. Şi oricît de mult teatru s-ar juca pe scena noastră politică, actorii obişnuiţi, chiar şi cei talentaţi, nu sînt niciodată pregătiţi pe deplin să reziste torentului de improvizaţie al unui Iago abil, pentru care replicile, costumul şi mimica sînt doar simplu decor iar limitele dintre scenă, culise şi sală doar un set de prejudecăţi. Omeneşte vorbind, Traian Băsescu e circumstanţă pură; o tumultoasă vîltoare de aparenţe camuflate sub unduirea aceluiaşi fluviu de interese; un soi de apă curgătoare în a cărui albie nu te poţi scălda de două ori decît dacă o solicită interesele clipei.
Lipsit de complexe, remuşcări sau îndoieli, preşedintele a jucat ani la rînd rolul cretanului onest, care afirmă răspicat şi tenace că toţi cretanii sînt nişte mincinoşi. Azi, chiar dacă filosofii care l-au susţinut încă mai stau tolăniţi pe gînduri, cred că ospătarii şi tinichigii au ajuns să se prindă că felul de a vorbi al lui Traian Băsescu e un fel de alba-neagra cu cuvinte. Zilele trecute, gura eroului zilelor noastre a spus o nouă vorbă memorabilă: "Funcţia de preşedinte a reprezentat pentru mine cea mai mare umilinţă a vieţii mele". Carevasăzică, pentru preşedinte politica însăşi e o corvoadă şi o pătimire. Cu toate astea "nu abdică", precum alţii, vezi Doamne! Păi, n-are cum, dom'le! Eroismul său intrinsec, robustețea sa etică, spiritul sacrificial, toate îl împiedică să renunţe la misiune. Ce s-o mai lungim: tipul e o natură christică, un gagiu cu profil etic brîncovenesc, dispus să se lase tîrît în noroi în numele unui imperativ categoric: datoria faţă de ţară, popor, idealurile modernizării, chestii de-astea. Sau, de ce nu, dacă tot e preşedintele amicul filosofilor şi al ospătarilor, poate că ar merita comparat chiar cu marele filsosof Jean Paul Sartre, care era nevoit să meargă la Moscova pentru a se ospăta cu icre negre şi vodcuţă; şi asta doar de dragul clasei muncitoare, lui, personal, neplăcîndu-i genul ăsta de dezmăţ.