În anii ’30, tînărul G. Călinescu și doamna lui locuiau cu chirie într-un imobil de pe Dorobanți. Fiul proprietăresei povestește că divinul critic stătea tot mai prost cu nervii. O tiranisea zgomotos pe incomparabila Vera, încît biata femeie l-a internat la Spitalul Central – cu încuviințarea lui, dar după multe stăruințe și în urma unei scene la care asistaseră toți vecinii.
Cînd doctorul Paulian l-a declarat vindecat, Călinescu nu mai voia să plece din spital. Doamna sa apelează la amicul lui, Al. Rosetti, să-l convingă. Lingvistul se înfățișează în salon și se așază pe un scaun lîngă patul prietenului. Bănuitor, criticul îl întreabă dacă știa ce are. Blajinul Rosetti îl asigură că n-avea nici cea mai mică idee, apoi trece la atac. Călinescu părea cît se putea de sănătos, ar fi trebuit să se întoarcă acasă. Nici gînd, geme criticul. Era grav bolnav! Și iar se uită bănuitor la Rosetti. De ce suferea? – îl întreabă vizitatorul, cît putea mai inocent. „Sînt tuberculos. Scuip sînge…” Și-i arată batista, ca probă irefutabilă. Batista era imaculată! – scrie Rosetti în memoriile sale. După cîteva zile, criticul se înduplecă să părăsească spitalul. La instrucțiunile lui, Vera închiriase o locuință în alt cartier, scutindu-l astfel pe Călinescu să mai dea ochii cu vecinii de pe Dorobanți, pe care nu i-ar fi convins cu nici un chip că se tratase de tuberculoză.