„Bazat pe o poveste adevărată” e o minciună la fel de mare ca și „Sînt nevinovat!” zis după gratii sau „Nu mă dezbrac, că sînt virgină!” spus după ce s-a stins lumina într-o cameră de studentă la ASE. În general, povestea e la fel de adevărată ca și pretențiile de „nu spun tîmpenii” ale Oliviei Steer. Filmul promite să-ți desfeți colții într-o felie de viață și, în final, îți servește răbdări prăjite în uleiuri esențiale.
Papillon a fost dovedit de zeci de ani ca fiind un roman la fel de mincinos ca și autorul său. Da, Henri Charrière a fost deportat în Guyana Franceză, care probabil l-a scuipat scîrbită în Venezuela și apoi în Franța. Altfel, poveștile de viață sînt în general din viața altora, asta dacă nu sînt copiate la modul elementar dintr-o carte apărută cu 30 de ani mai devreme.
Dar prostia, asemeni nemerniciei, este persistentă ca transpirația picioarelor, iar pretenția de realism este proțăpită în fruntea filmului. Dacă originalul din ’73 nu-și bătea prea mult capul cu pretențiile lui Charrière de-a fi victima unei înscenări, capodopera din 2019 ține morțiș să-și picteze protagonistul în culorile celui mai ingenuu miel. Ce-o fi fost în capul sec al scenaristului nu se știe, dar rezultatul vorbește de la sine: în locul unui protagonist ambiguu moral, mai mult decît credibil și potrivit pentru pîrnaia sinistră în care îl aruncă destinul, avem un Barbie-boy pe steroizi. Steroizi vegetali, pentru că nu pare genul de băiat care să jignească animalele.
De aici știți foarte bine ce urmează, pentru că povestea e celebră, filmul original din ’73 e mai mult decît cunoscut, iar cartea se găsește în orice bibliotecă, fie ea și sătească. Papillon cel dur îl ia sub protecția sa pe Dega cel bleg și bogat, cu condiția ca ultimul să finanțeze evadările. Mai plănuiește, mai evadează, mai se întoarce la bulău, mai evadează de tot, în fine, ajunge în Franța machiat foarte prost și își prezintă manuscrisul unui editor. Dacă filmul lua o formă antropomorfă și făcea cu ochiul spectatorilor ar fi fost mai puțin ridicol decît scena aia.
Nu am de gînd să-i compar pe protagoniștii celor două filme, și asta, în general, pentru că nu prea suportă comparație. În timp ce Steve McQueen știe să fie bărbat, Charlie Hunnam știe, în cel mai bun caz, să fie puțoi. Nu zic că ultimul e un actor prost, deși asta se înțelege din scenele lui. Dar se vede limpede că nu e capabil să priceapă sforțările supraumane la care se supune și este supus personajul.
Rami Malek este capabil de profunzime doar cînd își bagă tubul cu bani în fund. Altfel, Dega-ul său este lipsit de substanță și, în cel mai bun caz, ar putea spera să fie umbra lăsată de personajul lui Dustin Hoffman. E plăcut însă să-l vezi cum e chinuit. Un ins care l-a jucat atît de prost și de neconvingător pe Freddie Mercury merită toate mizeriile Guyanei Franceze.
Nu știu ce mix de cocaină și prostie a dus la apariția acestui film. Trec peste lipsa calității, asta n-a fost niciodată un impediment pentru Hollywood în ultimii zece ani. Dar deceniul ăsta ultim și nu numai a fost sufocat de povești cu pîrnaie. Prison Break, Oz, Orange is the New Black, Inside the World’s Toughest Prisons, subiectul e epuizat ca Rocco Siffredi după un maraton ornitologic. Pe de altă parte, probabil că ar trebui să fie recunoscători spectatorii că măcar nu e un remake cu muieri în loc de bărbați.
https://www.youtube.com/watch?v=13uyO1Wayh8
Papillon. R.: Michael Noer. Cu: Charlie Hunnam, Rami Malek.
2.354 de vizualizări
Un Papillon cu femei in loc de barbati. E genial. O buna idee sa storci bani de la feministe. Trendy…