Pornind de la conceptul năstasian al numărării ouălor, Coana Europa ne-a invitat galeșă să ni le numărăm singuri căci, cu ocazia împărțirii tortului regional, autoritățile locale chiar vor fi obligate să-l orneze cu oarece frișcă multiculturală.
Abia aștept să văd tulnicele altoite pe discotecă și budigăii lu’mama-mare înălțați pe catarg în fața fostelor cămine culturale transformate în cafe-baruri, fiindcă nu-i politician român care în tinerețe să nu-și fi modelat plastilina minții la dogoarea Cenaclului „Flacăra” chiar în sfînta zi de Paști. Așa că să nu vă mirați dacă în avîntul reșapării identității, tot scormonind cu lopata și hîrlețul în căutarea specificului local, nu vom descoperi mai nimic în afara vînjoaselor rădăcini ale „Cîntării României”.
Cînd kilometrul de autostradă, liberal, a devenit etalonul de măsurare a inefabilului, și Patriarhia română se simte încurajată să-i pună în cîrcă lui Dumnezeu mai multe cărămizi decît poate duce.
Ideea multiculturalismului, mestecată de activiștii de la Bruxelles, a fost definită corect încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, la un Congres al Partidului, de prozatorul proletcultist Nagy Istvan: “Fiecare peserică pe limba lui chintă. Peserica rumunească chinta rumunește, peserica nemțească chintă in nemțește, peserica ungurească in ungurește. D-aia noi aici, tovarășe Secretar General, ne simțim ca in codru”.
Păsăricile s-au zburătăcit între timp și nici codrul nu se simte prea bine, așa că, pentru dregerea busuiocului la capitolul identități culturale, putem aplica fie soluția beduini, fie soluția gheișe.
Beduini
O agenție de turism m-a momit acum cîțiva ani să fac o croazieră pe Nil, bașca o escapadă pînă în deșert, la un trib de beduini, cu tot tacîmul: Damen-tango printre dune cu Fata Morgana, tocăniță de dromader, dulceață de cactuși și dansul săbiilor de Haciaturian. După cinci ore lipsite de peisaj, pe o arșiță criminală, autobuzul cu burduf ne-a avortat într-un soi de oază compusă din doi palmieri, șapte salcîmi țepoși, trei cămile famelice și un păstor cu ateveu. Beduini ioc!
Nu mică ne fu mirarea cînd din fundul autocarului coborî un grup de tîrgoveți, cu oale și boccele, și nici una, nici două, instalară un cort, își traseră cearceafurile pe figură, iar un soi de nepoate de-ale Mamei Omida care îi însoțeau puseră ciorba la încălzit pe pirostrii înaintea dansului fatal din buric. Asta s-ar chema Fuga din Egipt cu beduinii la purtător.
Gheișe
Un jurnalist român invitat de un oligarh dîmbovițean în Japonia, după ce s-a scufundat ca un batiscaf în oceanul gastronomiei nipone vîslind cu două bețigașe printre aripioare de rechin și amigdale de balenă, a avut parte și de o seară multiculturală într-un palat al gheișelor din Tokyo. Cu boticul cît o cireașă, drapate în mătăsuri vaporoase și cocoțate pe cataligele unor pantofiori de atlaz, gheișele își însoțeau musafirul într-un separeu de servit ceaiul, unde contra unei taxe de o mie de euroi puteai abuza timp de o oră de farmecul unei conversații de nivelul colocviilor de la revista22. Observînd că nimfa e puțin împiedicată la limbă și că în loc de Picasso pronunță Chicaso, amicul meu a întrebat-o timid care-i sînt originile: “I am a Romanian from Tecuci”, a șoptit gheișa, “iar restul colegelor sînt din Dorohoi”.Aflînd că mușteriul e și el din Bacău, s-a scuturat de kilogramul de pudră, și-a șters untul rozaliu din obraz și i-a pus lăcrămînd o ventuză românească pe chelie.
Cu șapte milioane de beduini trăind ca în Evul Mediu, cu vaca la plug și cu măgarul înhămat la cotigă, pe ștrase, noi nu sîntem nevoiți să-i pitulăm pe țăranii români în autocar. Cît despre gheișe, dacă ne permitem să le exportăm, cu siguranță că ele vor face față și turismului multicultural din dosul șurii.
Publicat în Cațavencii, nr. 17(95) 2013