Besson: Le non-professionnel

Nu știu ce preferințe culinare are Luc Besson, dar mi se pare profund ironic ca un băiat din patria vinului bun să îmbătrînească precum laptele.

Acum doi ani, moșul insista să demonstreze că Al cincilea element a fost doar un accident fericit și că el, în general, habar n-are să regizeze un SF. Valerian și orașul celor o mie de planete a fost o plictiseală atroce, condimentată cu platitudini și feminisme debitate de o Cara Delevingne lipsită de orice tentativă de talent. Bine, mîndra e suport de boarfe de lux, nimeni nu ar fi trebuit să aibă pretenții să știe să joace.

Anul ăsta, Besson a revenit ferm decis să demonstreze că nici film de acțiune nu știe. Anna e o bălmăjeală de acțiune și spioneală, cu o poveste simpluță, complicată excesiv de modul gîngav în care o desfășoară scenariul. Incapabil să arunce subtil indicii pe ecran, Besson revine mereu și mereu la mizerii narative de tip „acum cinci luni”, „peste trei luni”, fracturînd povestea și aruncînd răbdarea spectatorului pe fereastră. Probabil că în cercul lui de „oui-hommes„, toți s-au grăbit să urle: „E genial, șefu’, dansul ăsta înainte-înapoi!” și nu s-a găsit măcar un om de bun-simț să spună: „Luc, asta e tehnică de cur de star porn masculin!”.

Goodfellas începea cu tupeu de la mijlocul poveștii. Pulp Fiction amesteca secvențele și bramburea ordinea firească a timpului. Și rezultatul era impresionant, pentru că era susținut de un sens artistic. În Anna, pendularea în timp servește drept metodă ieftină de-a explica răsturnări așa-zis șocante, deși termenul ar trebui folosit cel mult la figurat.

Anna este o mîndră bătută de soartă și de ciolovecul ei, salvată și recrutată de KGB, trimisă drept top-modelă ucigașă să extermine dușmanii poporului. Pentru că superiorii ei kaghebiști spun că știe și poate, filmul fiind extrem de sărac în a arăta ceva cît de cît impresionant. Sasha Luss (alt suport de boarfe) este probabil cea mai ternă spioancă de la vopseaua albă mată încoace, singurele ei atribute fiind cele date de modeling: n-are țîțe, n-are cur, n-are personalitate. Și, sincer să spun, lipsa ultimei e cea mai deranjantă. Mai ales cînd împarte ecranul cu Helen Mirren, care reușește să fie anormal de simpatică ascunsă după mutră sinistră de kaghebistă pursînge. Și, dacă tot a venit vorba: Helen Mirren n-a lăsat niciodată imensul ei talent să stea în calea țîțelor ei goale cînd era tînără.

Spun asta pentru că, deși e plasat în lumea spionajului și a modei, filmul suferă de o lipsă acută de țîțe și buci, totul culminînd cu cele mai antierotice scene de sex mimat prost pe care am avut neplăcerea să le văd vreodată.

Și, colac peste lipsa de pupăză, senzația de imersiune în începutul anilor ’90 e făcută praf și pulbere de anacronisme ridicole. Toți săracii moscoviți au laptop-uri și Internet wireless, toată lumea are Nokia 3310 și exemplele ar putea continua, dar nu cred că mai are sens.

În final, din Anna rămîn în memorie doar vreo două-trei scene de acțiune destul de proastă, ceva între Marvel de acum și Xena de acum 20 de ani. Dacă ați visat acțiune spumoasă, așa cum putea Besson pe vremuri în Wasabi, atunci n-aveți decît să vă uitați la Wasabi. Și dacă vreți un thriller cu spioni, cu atmosferă, cu personaj feminin inteligent, curajos și dîrz, totul învelit în fermec și disimulare, n-aveți decît să vă uitați la Red Sparrow.

Anna. R.: Luc Besson. Cu: Sasha Luss, Helen Mirren, Luke Evans.