Sînt în șoc. Negăsind nimic compatibil (conform profesiei din ultimii 16 ani), am decis să aplic la un job de șofer. Trimit CV și buletin, conform cerinței din anunț. Răspuns: „Regretăm, dar preferăm persoane care să nu fi avut apariții publice”.
Să cazi de la o leafă de 5.500 de lei pe lună la una de 4.000,
apoi la una de 2.000 și apoi la zero, în timp ce continui să crești profesional, poate fi frustrant. Dacă ești precaut (nu e cazul), la 4.000 te gândești la o reorientare în carieră; la 2.000 trebuie să fii complet tălâmb să nu te miști cât timp mai poți cumpăra aer. Încerci să-ți folosești atuurile, mizând, la început, pe o profesie complementară celei prezente. Te apuci, încrezător, de trimis CV-uri, în dreapta și în stânga. Când invitațiile la interviu se lasă așteptate, ai prima senzație de sufocare, în timp ce vezi mugurii panicii în ochii soției, privind spre copil. Frustrarea se transformă în enervare mai apoi, după telefoane de la angajatori stupizi, care nici nu se obosesc să-ți citească CV-ul și scapă un „Aaahh!…” dezamăgit când le spui că ai 45 de ani. „Nu, nu am experiență în organizare de evenimente!” (boule!). „Nu am licență în marketing, ci în biologie!” (vito!).
Disperarea își arată colții
când constați că nu mai poți achita ratele, iar înțelegerile pe care ți le propun băncile sunt capcane prin care te păsuiesc 3-6 luni, pentru a încasa și mai mult, după aia – logic, din moment ce sub nici o formă nu se acceptă prelungirea termenului de rambursare. Îi și vezi pe socri sărindu-i în cap soției pentru că te-a ales, pe tine, un pârlit de jurnalist, ca să ajungă pe drumuri, în loc să răspundă pozitiv avansurilor Făt-Frumosului de pe arătură, cu trei tractoare-n-bătătură. Accepți ideea că te vei îndepărta de familie și te apuci, cu un nou elan, să sondezi piața locurilor de muncă în străinătate. Fac orice, îți spui, doar să iasă cu plus, când trag linia. Dar „ei” au nevoie doar de înalt calificați, de preferință tineri de 20-35 de ani. La necalificați, 90% sunt țepe, cu comision de intermediere (100-150 de euro) cerut în avans. Ofertele cinstite sunt disponibile pentru job-uri care abia de îți asigură supraviețuirea, fără șanse de a economisi substanțial. Așa că revii la piața internă și extinzi aria de căutare.
Constați că tu ești un nabab cu cei 2.000 de lei ai tăi,
lumea se bate cu ferocitate pentru o mie și chiar mai puțin. Aproape că nu există oferte superioare, în afara unora adresate celor cu specializări aproape exotice, căutate pe nișe profitabile. Vine și momentul zero. Zero lei. Ești „aut”, fără preaviz, de la ultimul loc de muncă. Întrebi de ce – nici un răspuns. Îți dai atunci singur răspunsul: ai fluierat în biserica Varanului. Fluierând a pagubă, îți cad ochii pe un anunț apetisant: „Angajez 2 șoferi personali salariu mare”. Se oferă contract pe un an, salariul 250 lei pe zi (!), misiunea fiind de a transporta cu o limuzină de lux manageri din „afară” fără carnet de conducere european. Ținută office (costum/cravată) obligatorie, iar cunoștințele de engleză apreciate. Trimiți fulger CV și copie după buletin, conform cerinței din anunț, visându-te deja un fel de Jason Statham în Transporter. Primești aproape instantaneu un răspuns pe care faci „click!” și-l citești cu sufletul la gură: „Nu înțeleg, dumneavoastră vreți să treceți de la jurnalism la șoferie?”.
Răspunzi, amabil, explicând că nu mai găsești loc pe piața media și, asta e, trebuie să ai o sursă de venit. Replica vine năucitoare: „Regretăm, dar preferăm persoane care să nu fi avut apariții publice”. Te întrebi dacă mai e cazul să insiști („Îmi las barbă, mustață, îmi pun ochelari negri”). Nu e cazul. Găsești în Inbox un e-mail de la un american care ți-a citit, pe un site internațional, mesajul în care spuneai că „donezi” orice organ. E foarte interesat de ficatul tău. Cum? Nu, nu contează că tu ai avut apariții publice, doar ficatul să fi fost discret, nescos până acum din „cochilia” sa.