Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Bîrfe despre șufe

Zoom Bîrfe despre șufe

București e un oraș mare.

De fapt, București e un oraș așa de mare încît am reușit performanța să mă plimb pe bulevardele centrale cu o foaie pe piept și foaia a stat lipită, în ciuda gravitației, mulțumită vîntului care se comprimă între clădiri și se face miniciclon. Imensitatea asta vine la pachet cu alte aspecte; de exemplu, în orice direcție mergi, la orice oră din noapte, găsești un club deschis, lucru inimaginabil în Cluj, unde am prins unele sîmbete seara cu unul dintre cele două cluburi frecventabile închise. Pe lîngă asta, capitala e o mîncătorie generală între oameni și asta deschide portițe pentru tot felul de țepe. Pentru un ardelean naiv ca mine, aspectul ăsta era mai mult o legendă urbană știută din cărți, aveam o impresie vagă despre fapt, fără să fiu prea pățit. Cu taximetriștii care te învîrt juma’ de oră prin centru fără aparat sau dat rest mă întîlnisem și eu, deci eram pregătit să văd cum se aplică fenomenul la scală largă.

Primul și ultimul meu test de încredere pentru bucureșteni

l-am dat într-o seară ploioasă de septembrie, cînd veneam chiar de la vizionarea chiriei din cealaltă povestire a mea. Cobor din RATB la stația Cișmigiu și mă pun sub o streașină să stau pe telefon. Din spate aud: „Băiatu’!“. Era un tip la douăzeci și ceva, agitat, fuma o țigară. „Ai cumva o șufă?“, îmi spune. După părinți și cele două surori, eu am rămas ultimul om fără carnet și mașină din familie, așa că îl întreb ce-i aia. Mă lămurește: un cablu cu care se tractează mașina. „Ai, boss, o șufă? Sau 8 lei.“ Neapărat 8 lei, să fie o cifră particulară și realistă, nu una rotundă ca 5 sau 10 lei – dacă îmi zicea că vrea 8,40 lei mă convingea pe loc. Cică tocmai făcuse accident pe Schitu Măgureanu și a rămas în plop, are 40 de lei și îi mai trebuie fix 8 lei să își cumpere o șufă de la primul PECO. Ca un făcut, n-are nici cardul la el, n-are nici buletin sau telefon și nici nu-și știe numărul pe de rost. Îl măsor din priviri, era în haine moderne de club, pantaloni scurți și tricou, jigărit de ploaie. Trec rapid prin filtrul stereotipurilor socio-economice și nu ajung la nici o concluzie. Nu cumpăram povestea, dar eram indecis, așa, într-o proporție de 60-40 sau 80-20. Că, cine știe, poate e omul sincer și a rămas fără noroc.

Fac un calcul complex de game theory și aleg suma cea mai mică

de bani care i-ar fi de folos și, simultan, nu ar însemna o mare pierdere. Îi întind 5 lei și îi sugerez să mai ceară 3 de la alții. „Hai, frate, nu îmi da 5 lei, că m-am mai milogit și pe la oamenii ăia de-acolo și nu îmi dă nimeni, că nu mă crede. Dă-mi 8 lei sau nu-mi da deloc.“ Cum ezitam, adaugă: „Vezi hotelul ăla de acolo?“ (Hotelul „Cișmigiu“ – credea că nici atîta nu știu.) „În 20, maximum 30 de minute ți-i aduc la recepție, întreabă-l pe angajat. Îți las dublu, numai să mă rezolvi.“ 8 lei n-aveam, așa că îi dau 10, reticent. Dumnezeu cu mila. „Mersi mult“, zice băiatul și se îndreaptă în pas nu extraordinar de alert spre locul accidentului. Cît aștept, îmi zic: ia să intru să mănînc la KFC, mai fac și un live pe instagram, unde povestesc faza și invit publicul să ia parte la verdictul final alături de mine. Trec 20, maximum 30 de minute și mă prezint la recepția Hotelului „Cișmigiu“, unde întreb, ca un idiot, dacă nu cumva a venit un băiat să lase 20 de lei. Nu venise. Cînd am ajuns mai tîrziu la Sala Palatului, la blocul amicei care mă caza, vorbeam la telefon și mi s-a părut că a trecut băiatul pe lîngă mine, acoperit cu un hanorac și la fel de agale. N-am avut reflexe rapide.

Două seri mai tîrziu, eram în parcul Cișmigiu cu o fată.

Cînd dăm să plecăm pe la ieșirea dinspre Schitu Măgureanu – cam pe unde ar fi fost accidentul băiatului plouat –, vine un băiat la noi. „Salut, ai o șufă sau 8 lei?“ Am izbucnit în rîs, am făcut trei piruete cu bătăi de palme și am luat-o pe domnișoară de braț – hai să mergem, că băiatul e ghiduș și nu vrem să-i stricăm numărul din seara asta.

Și uite așa a apărut în viața mea acest concept nou. Am relatat faza la doi-trei prieteni și au zis că nu mai auziseră de șmecheria cu șufa. E bine, înseamnă că o fi ultimul trend în materie de jecmăneală; imaginația bișnițarilor progresează, generează forme noi. progres. Lumea tre’ să evolueze, schema cu Caritas e superpassé, ar fi jenant să o faci în 2017. Dar stăteam și mă gîndeam: dacă în prima seară scoteam o șufă din buzunar, clipeam senin și i-o dădeam, ce făcea băiatul? De refuzat i-ar fi venit peste mînă, s-ar fi uitat restul oamenilor de pe trotuar la incident și ar fi trebuit să schimbe complet obiectul poveștii pentru țepe ulterioare. Rămînea prost, că n-avea manualul de șmecheraș la el. Sînt convins că ăștia se adună toți într-o clădire subterană unde primesc ultimele texte, ca în Filantropica. ce n-aș fi dat să-l văd cum strînge din buze, zice „Mulțumesc“ printre dinți, ia șufa și pleacă înciudat mai departe.

Dar dacă, atunci cînd te întreabă păcăliciul,

îi zici „Da, am o șufă, dar e la mașina mea, că am făcut și eu accident. Hai cu mine să o tractăm și pe urmă ți-o dau și ție“, apoi îl plimbi pînă vă plictisiți amîndoi? Dar dacă am purta toți niște șufe la noi mereu? Ce-or să facă hoțașii ăștia? Iei și tu la o parte un domn în stația de autobuz, îl întrebi discret de șufă și în jurul tău răsar 15 mîini cu 15 șufe diferite. N-ai nici o scuză. Dacă îi urmărim pe băieții ăștia pe stradă și le oferim șufe aleatoriu? Dacă le găsim adresa și le aruncăm șufe prin geamuri, de se trezesc inundați de șufe? Ce vreau să zic e că nu sînt supărat că am pierdut ăia zece lei, doar mi-am asumat riscul. Zic doar că e destul loc pentru posibilități creative.

Citeşte mai multe despre:

2 comentarii

  1. #1

    E jenant sa te lași păcălit cu paharul cu bila, sufe, accidente sau alte alea. Am stat în Bucale 10 ani, de când aveam 18. Dar învățasem de mic sa spun un “n’am” sau un “nu” hotarat. Pe de alta parte eu sunt din Buzău. Poate d’aia.

  2. #2

    @Mihaita
    Care-i treaba cu Buzău? Tu poti oferi plasa.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • De ce începe să-mi fie mie rușine de sfînta nerușinare a altora

    19 iunie 2018

    Într-o vreme în care personajele lui Caragiale au evadat din proiect sfidînd legile metamorfozei, nu părem prea zguduiți că Mița Baston i-a luat locul lui Tipătescu, nici că Efimița nu […]

  • Klaus și uz de klaus

    19 iunie 2018

    Săptămîna trecută, un judecător al Curții Constituționale, Lăzăroiu, a fost amenințat. Sună îngrozitor, dar e exact așa cum sună. Consilierul prezidențial Tănăsescu și-a luat concediu și l-a atras în biroul […]

  • Isărescu și sclavii

    19 iunie 2018

    Când au apărut informații despre colaboratorul Manole, în presă a fost embargou ca pe vremea lui Gabriel Oprea. Există suspiciuni mai mult decât rezonabile că Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a […]

  • Războiul de independență se amînă

    12 iunie 2018

    Mitingul PSD, înrămat de Antena 3 și RTV, atîrnă acum pe perete, alături de mitingul #rezist, pictat, de-a lungul unui an întreg, de Digi24, Realitatea TV și HotNews. Sînt două […]

  • Dulăul cu colții pe-arginți

    12 iunie 2018

    “Bătrânii și moldovenii ne vor distruge viitorul!”, spuneau, fără fereală, antipatizanți de toate vârstele ai PSD-ului, înainte de parlamentarele din 2016. Prin urmare, pe locul 1 al listei pentru Senat […]